Un document precum cel de faţă cu greu poate fi scutit de o anumită disproporţie între diferitele sale părţi, întrucât desfăşurarea discuţiei a făcut ca anumite puncte şi argumente să fie de o mai mare utilitate, lăsându-le în acelaşi timp într-o lumină mai slabă pe altele de o importanţă egală. Pentru a întregi, pe cât posibil, gândirea grupului de tovarăşi căruia i se datorează prezentele teze, prin referire la alte texte deja cunoscute, deşi nu pentru toţi uşor de consultat, credem că este util să precedăm textul cu citarea câtorva documente derivate din aceeaşi orientare, care în cel de faţă este reafirmată şi apărată.

Tezele de la Roma — Votate Congresul al II-lea al Partidului Comunist din Italia la 26 martie 1922.

Textul prezentat la Congres este publicat în: „Il Comunista“ din 31.12.1921, nr. 67; „L’Ordine Nuovo“ din 3.01.1922, nr. 2; „Il Lavoratore“ din 5.02.1922, nr. 4960; „Rassegna Comunista“ din 30.01.1922, nr. 17.

Puţinele variante aduse primului text de către Congres sunt publicate în: „Il Comunista“ din 4.04.1922, nr. 95; „Il Lavoratore“ din 5.04.1922, nr. 5014; „L’Ordine Nuovo“ din 6.04.1922, nr. 96; „Rassegna Comunista“ din 31.07.1922, nr. 26.

Teze privind tactica Internaţionalei Comuniste — Prezentate la Congresul al IV-lea al Internaţionalei Comuniste. Publicate în nr. 16 din „Lo Stato Operaio“ din 6.03.1924.

Programul de acţiune al Partidului Comunist Italian — Prezentat la Congresul al IV-lea al Internaţionalei Comuniste. Publicat în „Lo Stato Operaio“, numărul menţionat mai sus.

Moţiuni şi teze aprobate de conferinţa naţională (consultativă) a Partidului Italian din mai 1924, publicate în „Lo Stato Operaio“ din 18.03.1924, nr. 16.

Teze privind tactica Internaţionalei Comuniste — Prezentate la Congresul al V-lea Mondial. Publicate (în limbile franceză şi germană) în Buletinul Congresului respectiv, nr. 20 din 8.07.1924.




I. Chestiuni generale

1. Principiile comunismului

Fundamentele doctrinare ale partidului comunist sunt cele ale marxismului, pe ale cărui baze, reconstituite împotriva devierilor oportuniste, se întemeiază Internaţionala a III-a. Aceste fundamente constau în: materialismul dialectic ca sistem de concepţie despre lume şi despre istoria omenirii; doctrinele economice fundamentale conţinute în Capitalul lui Marx ca metodă de interpretare a economiei capitaliste contemporane; formulările programatice din Manifestul Comunist ca linie directoare istorică şi politică a emancipării clasei muncitoare mondiale. Grandioasa şi victorioasa experienţă a revoluţiei ruse şi opera lui Lenin, conducătorul său şi maestrul comunismului internaţional, sunt confirmarea, restaurarea şi dezvoltarea consecventă a acelui sistem de principii şi metode. Nu este comunist şi nu poate milita în rândurile Internaţionalei cel care respinge fie şi o singură parte a acestuia.

Prin urmare, partidul comunist respinge şi condamnă doctrinele clasei dominante, de la cele spiritualiste şi religioase, idealiste în filozofie şi reacţionare în politică, până la cele pozitiviste, voltaireene şi liber-cugetătoare, iar în plan politic pe cele masonice, anticlericale şi democratice.

De asemenea, acesta condamnă şcolile politice care se bucură de o anumită aderenţă în rândul clasei muncitoare, cum ar fi: reformismul social-democrat, care concepe o evoluţie paşnică şi fără lupte armate de la puterea capitalistă la cea muncitorească şi invocă colaborarea de clasă; sindicalismul, care minimalizează acţiunea politică a clasei muncitoare şi necesitatea partidului ca organ revoluţionar suprem; anarhismul, care neagă necesitatea istorică a statului şi a dictaturii proletare ca mijloace de transformare a orânduirii sociale şi de desfiinţare a împărţirii în clase. În mod similar, partidul comunist combate multiplele manifestări ale pseudo-revoluţionarismului, menite să menţină în viaţă aceste tendinţe eronate printr-o întrepătrundere a lor cu teze aparent comuniste, pericol desemnat prin termenul de acum bine cunoscut de „centrism“.

2. Natura partidului

Procesul istoric al emancipării proletariatului şi al întemeierii unei noi orânduiri sociale derivă din realitatea luptei de clasă. Orice luptă de clasă este o luptă politică, adică tinde să culmineze cu o luptă pentru cucerirea puterii politice şi conducerea unui nou organism statal. Prin urmare, organul care conduce lupta de clasă spre victoria sa finală este partidul politic de clasă, singurul instrument posibil mai întâi al insurecţiei revoluţionare, iar apoi al guvernării. Din aceste afirmaţii elementare şi geniale ale lui Marx, aduse din nou în prim-plan de către Lenin, izvorăşte definiţia partidului ca organizaţie a tuturor celor care sunt conştienţi de sistemul de opinii în care se rezumă sarcina istorică a clasei revoluţionare şi sunt hotărâţi să acţioneze pentru victoria acesteia. Datorită partidului, clasa muncitoare dobândeşte cunoaşterea drumului său şi voinţa de a-l parcurge, şi, prin urmare, în fazele succesive ale luptei, partidul reprezintă istoric clasa, deşi nu cuprinde în rândurile sale decât o parte mai mult sau mai puţin mare a acesteia. Aceasta este semnificaţia definiţiei partidului date de Lenin la al II-lea Congres Mondial.

Acest concept al lui Marx şi al lui Lenin se opune celui esenţialmente oportunist al partidului laburist sau muncitorist, la care participă de drept toţi acei indivizi care sunt, prin condiţia lor socială, proletari. Fiind clar că într-un asemenea partid, chiar dacă mai numeros doar în aparenţă, pot — iar în anumite situaţii chiar trebuie — să prevaleze influenţele contrarevoluţionare directe ale clasei dominante (reprezentată prin dictatura organizatorilor şi a liderilor, indiferent dacă aceştia, ca indivizi, provin din proletariat sau din alte clase), Marx şi Lenin nu doar că au combătut această eroare teoretică fatală, ci nu au ezitat să sfărâme în practică falsa unitate proletară pentru a asigura, chiar şi în momentele de eclipsare a activităţii sociale a proletariatului şi chiar prin intermediul unor mici grupuri politice de adepţi ai programului revoluţionar, continuitatea funcţiei politice a partidului în pregătirea sarcinilor viitoare ale proletariatului. Aceasta se dovedeşte a fi singura cale posibilă pentru a realiza în viitor concentrarea celei mai mari părţi posibile a muncitorilor în jurul conducerii şi sub steagurile unui partid comunist capabil de luptă şi de victorie.

O organizaţie nemijlocită a tuturor muncitorilor, în măsura în care aceştia sunt definiţi economic ca atare, nu se poate ridica la înălţimea sarcinilor politice, adică revoluţionare, deoarece diferitele grupuri profesionale şi locale nu vor resimţi decât impulsuri limitate pentru satisfacerea unor cerinţe parţiale, determinate de consecinţele directe ale exploatării capitaliste. Numai aşezând în fruntea clasei muncitoare un partid politic, definit prin aderarea politică a membrilor săi, se realizează sintetizarea treptată a acelor impulsuri particulare într-o viziune şi acţiune comună, în care indivizii şi grupurile reuşesc să depăşească orice particularism, acceptând dificultăţi şi sacrificii pentru triumful general şi final al cauzei clasei muncitoare. Definirea partidului ca partid al clasei muncitoare are la Marx şi Lenin o valoare istorică şi teleologică, nu una vulgar statistică şi constituţională.

Orice concepţie asupra problemelor de organizare internă a partidului, care reconduce la eroarea concepţiei laburiste despre partid, revelă o deviere teoretică gravă, întrucât înlocuieşte o viziune revoluţionară cu una democratică şi acordă o importanţă mai mare schemelor utopice de organisme proiectate decât realităţii dialectice a ciocnirii forţelor celor două clase opuse; aceasta reprezintă un pericol de recădere în oportunism. În ceea ce priveşte pericolele de degenerare a mişcării revoluţionare şi mijloacele pentru a asigura acea continuitate a orientării politice necesară în rândul liderilor şi al membrilor de rând, nu este posibil ca acestea să fie eliminate printr-o formulă de organizare. Cu atât mai puţin le elimină formula conform căreia doar muncitorul autentic poate fi comunist, contrazisă de imensa majoritate a exemplelor referitoare la indivizi şi la partide pe care ni le-a oferit propria experienţă. Garanţia despre care este vorba trebuie căutată în altă parte, dacă nu se doreşte contrazicerea postulatului marxist fundamental: „Revoluţia nu este o chestiune de formă de organizare“, postulat în care se rezumă întreaga cucerire realizată de socialismul ştiinţific faţă de elucubraţiile timpurii ale utopismului.

Pornind de la aceste concepţii despre natura partidului de clasă, trebuie dat un răspuns problemelor contingente actuale de organizare internă a Internaţionalei şi a partidului.

3. Acţiunea şi tactica partidului

Problema modului în care partidul acţionează asupra situaţiilor şi asupra celorlalte grupări, organe şi instituţii ale societăţii în care îşi desfăşoară activitatea reprezintă problema generală a tacticii, ale cărei elemente generale trebuie stabilite în raport cu ansamblul principiilor noastre, urmând ca, într-o a doua etapă, să fie precizate normele de acţiune concretă în raport cu fiecare grup de probleme practice şi cu fazele succesive ale desfăşurării istorice.

Atribuind partidului revoluţionar locul şi sarcina sa în regenerarea societăţii, doctrina marxistă oferă cea mai strălucită rezolvare a problemei libertăţii şi a determinismului în activitatea omului. Raportată la abstractul „individ“, această problemă va mai furniza încă multă vreme material pentru elucubraţiile metafizice ale filozofilor clasei dominante şi decadente. Marxismul o aşează în lumina corectă a unei concepţii ştiinţifice şi obiective despre societate şi istorie. Aşa cum concepţia noastră este extrem de îndepărtată de opinia conform căreia individul este un atom ce acţionează asupra mediului extern, deformându-l şi modelându-l după bunul său plac printr-o forţă de iniţiativă transmisă de o virtute de tip divin, tot aşa este condamnabilă pentru noi concepţia voluntaristă despre partid, potrivit căreia un grup restrâns de oameni, după ce şi-a făurit un crez politic, îl răspândeşte şi îl impune lumii printr-un efort gigantic de voinţă, de activitate şi de eroism. Pe de altă parte, ar fi o concepţie aberantă şi stupidă despre marxism aceea conform căreia, procesul istoriei şi al revoluţiei desfăşurându-se după legi fixe, nu ne rămâne altceva de făcut decât să cercetăm în mod obiectiv care sunt aceste legi şi să încercăm să formulăm previziuni despre viitor, fără a încerca nimic în domeniul acţiunii — o concepţie fatalistă care echivalează cu anularea necesităţii existenţei şi funcţiei partidului. Determinismul marxist nu se află la mijloc, ci este în mod egal superior acestor două concepţii în puternica sa originalitate. Soluţia dată problemei este dialectică şi istorică, tocmai pentru că nu este apriorică şi este lipsită de pretenţia că un singur răspuns abstract ar fi valabil pentru toate epocile şi toate colectivităţile. Dacă dezvoltarea actuală a ştiinţelor nu permite o investigaţie completă asupra cauzelor care determină individul să acţioneze, pornind de la faptele fizice şi biologice pentru a ajunge la o ştiinţă a activităţilor psihologice, problema se rezolvă totuşi în domeniul sociologiei, aplicând acesteia, aşa cum a făcut Marx, metodele de investigaţie proprii ştiinţei moderne, pozitive şi experimentale, pe care socialismul o moşteneşte pe deplin şi care este cu totul altceva decât filozofia aşa-zis materialistă şi pozitivistă adoptată în ascensiunea sa istorică de către clasa burgheză. Se ajunge astfel, într-un anumit sens, la eliminarea nedeterminării procesului ce se desfăşoară în interiorul fiecărui individ, ţinând cont în mod raţional de influenţele reciproce dintre indivizi prin studiul critic al economiei şi al istoriei, după ce s-a curăţat terenul de orice prejudecată a ideologiilor tradiţionale. Pornind de la acest punct de plecare, marxismul ajunge să stabilească un sistem de noţiuni care nu este o dogmă imuabilă şi fixă, ci un instrument viu pentru a urmări şi recunoaşte legile procesului istoric. Fundamentul acestui sistem constă în descoperirile lui Marx privind determinismul economic, datorită cărora studiul formelor şi relaţiilor economice şi al dezvoltării mijloacelor tehnice de producţie ne oferă platforma obiectivă pe care se poate sprijini solid enunţarea legilor vieţii sociale şi, într-o anumită măsură, previziunea evoluţiei ulterioare a acesteia. Amintind toate acestea, trebuie subliniat că soluţia finală nu este o formulă imanentă conform căreia, odată găsită această cheie universală, s-ar putea spune că, lăsând fenomenele economice să evolueze, se va determina de la sine o serie prevăzută şi stabilită de fapte politice.

Deoarece, dacă critica noastră echivalează cu o depreciere completă şi definitivă a ceea ce reprezintă pentru indivizi — chiar şi atunci când sunt prezentaţi ca protagonişti ai faptelor istorice — nu atât acţiunea lor, cât intenţiile şi perspectivele cu care s-au amăgit că o coordonează, aceasta nu echivalează cu a nega faptul că un organism colectiv, cum este partidul de clasă, are şi trebuie să aibă iniţiativă şi voinţă proprie. Soluţia la care se ajunge este formulată în mod repetat în textele noastre fundamentale.

Omenirea şi chiar cele mai puternice colectivităţi ale sale, precum clasele, partidele şi statele, s-au mişcat aproape ca nişte simple jucării în mâinile legilor economice, până acum în mare parte necunoscute lor. Aceste colectivităţi erau lipsite, în acelaşi timp, de conştiinţa teoretică a procesului economic şi de posibilitatea de a-l dirija şi guverna. Însă pentru clasa care apare în epoca istorică prezentă, proletariatul, şi pentru colectivităţile politice — partidul şi statul — care trebuie să emane din ea, problema se modifică. Această clasă este prima care nu este împinsă să îşi bazeze ascensiunea pe consolidarea unor privilegii sociale şi pe o împărţire în clase, pentru a supune şi exploata o nouă clasă. Şi, în acelaşi timp, este prima care reuşeşte să îşi făurească o doctrină a desfăşurării economice, istorice şi sociale, tocmai în comunismul marxist.

Prin urmare, pentru prima dată, o clasă luptă pentru desfiinţarea claselor în general şi pentru desfiinţarea proprietăţii private asupra mijloacelor economice, în general, şi nu doar pentru o transformare a formelor sociale ale acestei proprietăţi.

Programul proletariatului este, alături de emanciparea sa de sub actuala clasă dominantă şi privilegiată, emanciparea colectivităţii umane de sub sclavia legilor economice pe care acesta le înţelege, pentru ca apoi să le domine într-o economie în sfârşit raţională şi ştiinţifică, ce va fi supusă intervenţiei directe a activităţii omului. De aceea şi în acest sens a scris Engels că revoluţia proletară marchează trecerea de la imperiul necesităţii la cel al libertăţii.

Aceasta nu înseamnă resuscitarea mitului iluzoriu al individualismului, care vrea să elibereze Eul uman de influenţele externe, în timp ce, dimpotrivă, împletirea acestora tinde să devină din ce în ce mai complexă, iar viaţa individului devine tot mai mult o parte inseparabilă a unei vieţi colective. La polul opus, problema este mutată în altă parte, iar libertatea şi voinţa sunt atribuite unei clase destinate să devină însăşi colectivitatea umană unitară, aflată într-o bună zi în luptă doar cu forţele potrivnice ale lumii fizice externe.

Dacă numai omenirea proletară — de care suntem încă departe — va fi liberă şi capabilă de o voinţă care să nu fie o iluzie sentimentală, ci capacitatea de a organiza şi de a stăpâni economia în cel mai larg sens al cuvântului; dacă astăzi clasa proletară rămâne totuşi, deşi mai puţin decât celelalte clase, determinată în limitele propriei sale acţiuni de influenţe exterioare ei, în schimb, organul în care se concentrează tocmai maximul de posibilitate de voinţă şi iniţiativă în întregul domeniu al acţiunii sale este partidul politic: desigur nu orice partid, ci partidul clasei proletare, partidul comunist, legat, ca să spunem aşa, printr-un fir neîntrerupt de scopurile ultime ale procesului viitor. O asemenea capacitate de voinţă a partidului, ca şi conştiinţa şi pregătirea sa teoretică, sunt funcţii esenţialmente colective ale partidului, iar explicaţia marxistă a sarcinii atribuite liderilor în cadrul partidului însuşi constă în a-i considera ca instrumente şi operatori prin intermediul cărora se manifestă cel mai bine capacitatea de a înţelege şi de a explica faptele, de a conduce şi de a determina acţiunile, aceste capacităţi păstrându-şi întotdeauna originea în existenţa şi în caracteristicile organului colectiv. Pe baza acestor considerente, conceptul marxist despre partid şi despre acţiunea sa se delimitează, aşa cum am arătat, atât de fatalism — spectator pasiv al unor fenomene asupra cărora nu consideră că poate influenţa în mod direct —, cât şi de orice concepţie voluntaristă în sens individual, potrivit căreia calităţile de pregătire teoretică, forţă de voinţă, spirit de sacrificiu, într-un cuvânt, un profil moral special şi o cerinţă de „puritate“, ar trebui cerute fără deosebire fiecărui militant în parte al partidului, reducând partidul la o elită distinctă şi superioară faţă de restul elementelor sociale care compun clasa muncitoare; în timp ce eroarea fatalistă şi pasivă ar conduce, dacă nu la negarea funcţiei şi a utilităţii partidului, cel puţin la aşezarea lui de la sine peste clasa proletară înţeleasă în sens economic şi statistic. Se reiterează concluziile schiţate în teza precedentă despre natura partidului, condamnând atât conceptul muncitorist, cât şi pe cel al elitei cu caracter intelectual şi moral, ambele abătându-se de la marxism şi fiind conduse să se întâlnească pe calea unui deznodământ oportunist.

Rezolvând problema generală a tacticii pe acelaşi teren ca şi pe cel al naturii partidului, soluţia marxistă trebuie delimitată atât de înstrăinarea doctrinară faţă de realitatea luptei de clasă, care se mulţumeşte cu elucubraţii abstracte şi neglijează activitatea concretă, cât şi de estetismul sentimental care ar dori ca, prin gesturi spectaculoase şi atitudini eroice ale unor minorităţi infime, să determine noi situaţii şi mişcări istorice, precum şi de oportunismul care uită legătura cu principiile — adică cu scopurile generale ale mişcării — şi, urmărind doar un succes imediat şi aparent al acţiunilor, se mulţumeşte să facă agitaţie pentru revendicări limitate şi izolate, fără să-i pese dacă acestea contrazic necesitatea pregătirii cuceririlor supreme ale clasei muncitoare. Eroarea politicii anarhiste este marcată, în acelaşi timp, de o sterilitate doctrinară, incapabilă să înţeleagă etapele dialectice ale evoluţiei istorice reale, şi de o iluzie voluntaristă care se amăgeşte că poate anticipa procesele sociale prin eficacitatea exemplului şi a sacrificiului unuia singur sau a câtorva. Eroarea politicii social-democrate îşi are originea teoretică atât într-o falsă concepţie fatalistă despre marxism, potrivit căreia revoluţia se va coace încet şi de la sine, fără o intervenţie insurecţională a voinţei proletare, cât şi într-un pragmatism voluntarist care, neputând renunţa la efectele imediate ale iniţiativei sale şi ale intervenţiei sale cotidiene, se mulţumeşte să lupte pentru obiective care doar aparent interesează grupuri de proletari, dar a căror realizare face jocul conservator al clasei dominante, în loc să servească la pregătirea victoriei proletariatului: reforme, concesii, avantaje economice şi politice parţiale, obţinute de la patronat şi de la statul burghez.

O introducere artificială în mişcarea de clasă a unor precepte teoretice din filozofia voluntaristă şi pragmatistă „modernă“ cu baze idealiste (Bergson, Gentile, Croce) nu poate fi trecută drept o reacţie la reformism prin faptul că acesta din urmă manifestă anumite simpatii exterioare faţă de pozitivismul burghez, ci nu face decât să pregătească afirmarea oportunistă a unor noi faze reformiste.

Activitatea partidului nu poate şi nu trebuie să se limiteze fie doar la conservarea purităţii principiilor teoretice şi a purităţii structurii organizaţionale, fie doar la obţinerea cu orice preţ a unor succese imediate şi a unei popularităţi numerice. Aceasta trebuie să înglobeze, în orice perioadă şi în orice situaţie, următoarele trei puncte:
     a) apărarea şi clarificarea postulatelor programatice fundamentale — adică a conştiinţei teoretice a mişcării clasei muncitoare —, în raport cu noile categorii de fapte care se prezintă;
     b) asigurarea continuităţii structurii organizaţionale a partidului şi a eficienţei sale, precum şi apărarea acesteia de contaminarea cu influenţe străine şi opuse interesului revoluţionar al proletariatului;
     c) participarea activă la toate luptele clasei muncitoare, chiar şi la cele provocate de interese parţiale şi limitate, pentru a le încuraja dezvoltarea, dar aducând în permanenţă factorul racordării lor cu scopurile finale revoluţionare şi prezentând cuceririle luptei de clasă ca punţi de trecere spre indispensabilele lupte viitoare, denunţând pericolul de a se mulţumi cu realizările parţiale ca şi cum ar fi puncte de sosire şi de a da la schimb, pentru ele, condiţiile activităţii şi ale combativităţii de clasă ale proletariatului, cum ar fi autonomia şi independenţa ideologiei şi ale organizaţiilor sale, prima dintre acestea fiind partidul.

Scopul suprem al acestei complexe activităţi a partidului este să asigure condiţiile subiective de pregătire a proletariatului, în sensul ca acesta să poată profita de posibilităţile revoluţionare obiective pe care le va prezenta istoria, de îndată ce acestea se vor ivi, astfel încât să iasă din luptă învingător, şi nu învins.

Pornind de la toate acestea, răspundem la întrebările privind relaţiile dintre partid şi masele proletare, dintre partid şi celelalte partide politice, precum şi dintre proletariat şi celelalte clase sociale. Trebuie considerată eronată formularea tactică ce afirmă: orice partid comunist adevărat trebuie să ştie să fie, în orice situaţie, un partid de masă, adică să aibă o organizaţie extrem de numeroasă şi o influenţă politică foarte largă asupra proletariatului, cel puţin de aşa natură încât să le depăşească pe cele ale celorlalte partide aşa-zise muncitoreşti. Această formulare este o caricatură a tezei lui Lenin, care în 1921 lansa o lozincă practică şi contingentă extrem de corectă, şi anume că pentru cucerirea puterii nu era suficient să se fi format „adevărate“ partide comuniste care să fie lansate în ofensiva insurecţională, ci era nevoie de partide puternice numeric şi cu o influenţă precumpănitoare asupra proletariatului. Această formulă echivalează cu afirmaţia că, în perioada premergătoare cuceririi puterii şi în care se înaintează spre ea, partidul trebuie să aibă masele de partea sa, trebuie înainte de toate să cucerească masele. În această formulă, este într-o anumită măsură periculoasă doar formularea de majoritate a maselor, deoarece, în rândul leniniştilor „ad litteram“, ea expune şi a expus la pericolul unor interpretări teoretice şi tactice social-democrate şi, neprecizând unde se măsoară această majoritate — dacă în partide, în sindicate sau în alte organe —, deşi exprimă un concept extrem de corect şi evită pericolul practic de a angaja acţiuni „disperate“ cu forţe insuficiente şi în momente premature, lasă loc celuilalt pericol, al unei abateri de la acţiune când aceasta, dimpotrivă, este posibilă şi obligatorie, atunci când este abordată cu o hotărâre şi o iniţiativă cu adevărat „leniniste“. Dar această formulă — conform căreia partidul trebuie să aibă masele de partea sa în ajunul luptei pentru putere — în interpretarea absurdă a pseudo-leniniştilor de astăzi, a devenit o formulă cu un iz pur oportunist, atunci când aceştia afirmă că „în orice situaţie“ partidul trebuie să fie un partid de masă. Există situaţii obiectiv nefavorabile revoluţiei şi îndepărtate de ea din punctul de vedere al raportului de forţe (deşi din punct de vedere temporal ar putea fi mai puţin îndepărtate decât altele, deoarece evoluţia istorică prezintă — şi acesta este marxismul — viteze foarte diferite), în care dorinţa de a fi cu orice preţ partide de masă şi majoritare, dorinţa de a avea cu orice preţ o influenţă politică preeminentă, nu poate fi realizată decât renunţând la principiile şi metodele comuniste şi ducând o politică social-democrată şi mic-burgheză. Trebuie spus răspicat că, în anumite situaţii trecute, prezente şi viitoare, proletariatul a fost, este şi va fi în mod necesar, în majoritatea sa, pe o poziţie nerevoluţionară, de inerţie sau de colaborare cu inamicul, după caz; şi că, în ciuda tuturor acestora, proletariatul rămâne pretutindeni şi întotdeauna clasa potenţial revoluţionară şi depozitara revanşei revoluţionare doar în măsura în care, în sânul său, partidul comunist, fără a renunţa vreodată la toate posibilităţile de afirmare şi manifestare coerentă, ştie să nu se angajeze pe căile care par mai uşoare pentru obţinerea unei popularităţi imediate, dar care ar abate partidul de la misiunea sa şi ar lipsi proletariatul de punctul de sprijin indispensabil pentru redresarea sa. Pe acest teren dialectic şi marxist, iar nu pe terenul estetizant şi sentimental, trebuie demontată expresia oportunistă grosolană conform căreia un partid comunist este liber să adopte toate mijloacele şi toate metodele. Se spune că, tocmai pentru că partidul este cu adevărat comunist, adică sănătos în principii şi în organizare, îşi poate permite toate acrobaţiile manevrei politice, însă această afirmaţie uită că partidul este pentru noi, în acelaşi timp, factor şi produs al dezvoltării istorice, iar în faţa forţelor acestuia, proletariatul se comportă ca o materie şi mai plastică. Acesta nu va fi influenţat în funcţie de justificările întortocheate pe care liderii partidului le-ar prezenta pentru anumite „manevre“, ci în funcţie de efectele reale pe care trebuie să ştim să le prevedem, folosind mai ales experienţa erorilor din trecut. Numai ştiind cum să acţioneze în domeniul tacticii şi barând cu hotărâre căile false prin norme de acţiune precise şi respectate, partidul se va proteja împotriva degenerării, şi niciodată doar prin crezuri teoretice şi sancţiuni organizaţionale.

O altă eroare în problema generală a tacticii, care reconduce în mod clar la poziţia oportunistă clasică demontată de Marx şi de Lenin, este formularea potrivit căreia partidul, dincolo de a reprezenta, la momentul potrivit, factorul revoluţiei proletare totale şi finale, ştiind că premisele acesteia se vor coace doar printr-o evoluţie a formelor politice şi sociale, atunci când apar lupte de clasă şi de partide care nu se situează încă pe terenul său specific, ar trebui să aleagă, între cele două forţe aflate în dispută, pe cea care reprezintă dezvoltarea situaţiei celei mai favorabile evoluţiei istorice generale, şi ar trebui să o susţină, mai mult sau mai puţin deschis, şi să se coalizeze cu ea.

Premisa unei astfel de politici lipseşte înainte de toate, deoarece schema tipică a unei evoluţii sociale şi politice fixate în toate detaliile sale — şi care ar echivala cu cea mai bună pregătire a venirii finale a comunismului — este un concept pe care doar oportuniştii au vrut să-l atribuie marxismului, el constituind baza calomniilor aduse de cei de teapa lui Kautsky revoluţiei ruse şi mişcării comuniste actuale. Nici nu se poate stabili ca teză generală că în cadrul anumitor tipuri de regim burghez — de exemplu, cele mai democratice — s-ar regăsi condiţii mai prielnice pentru activitatea rodnică a partidului comunist. Dacă este adevărat că măsurile reacţionare şi de „dreapta“ ale guvernelor burgheze au frânat de mai multe ori proletariatul, nu este mai puţin adevărat — şi s-a întâmplat mult mai frecvent — că politica liberală şi de stânga a guvernelor burgheze a domolit adesea lupta de clasă şi a abătut clasa muncitoare de la acţiuni decisive. O evaluare mai exactă şi cu adevărat în acord cu ruperea vrăjii democratice, evoluţioniste şi progresiste realizată de marxism este aceea conform căreia burghezia încearcă şi reuşeşte adesea să alterneze metodele şi partidele sale de guvernare în funcţie de interesul său contrarevoluţionar, în timp ce întreaga noastră experienţă ne arată că triumful oportunismului a trecut întotdeauna prin atragerea pasionată a proletariatului în meandrele succesive ale politicii burgheze.

În al doilea rând, chiar dacă ar fi adevărat că anumite schimbări de guvern în cadrul regimului actual facilitează dezvoltarea ulterioară a acţiunii proletariatului, experienţa arată cu claritate că acest lucru este supus unei condiţii exprese: existenţa unui partid care să fi avertizat la timp masele de dezamăgirea ce ar urma după ceea ce se prezenta ca un succes imediat; şi nu doar simpla existenţă a partidului, ci capacitatea sa de a acţiona, chiar şi înainte de lupta la care ne referim, într-o manieră evident autonomă în ochii proletariatului, care îl urmează în funcţie de atitudinea sa concretă, şi nu doar în funcţie de schemele pe care i-ar conveni să le adopte în mod oficial. Prin urmare, partidul comunist, în faţa unor lupte care nu se pot desfăşura încă ca luptă definitivă pentru victoria proletară, nu se va face mijlocitorul unor tranziţii şi al unor realizări care nu interesează direct clasa pe care o reprezintă şi nu va da la schimb caracterul său şi atitudinea sa autonomă pentru cele ale unei specii de societăţi de asigurări pentru toate mişcările politice aşa-zise „înnoitoare“ sau pentru toate sistemele şi guvernele politice ameninţate de un pretins „guvern mai rău“.

Împotriva exigenţelor acestei linii de acţiune este invocată adesea în mod fals formularea lui Marx conform căreia „comuniştii sprijină orice mişcare îndreptată împotriva condiţiilor sociale existente“, precum şi întreaga doctrină a lui Lenin împotriva „bolii copilăriei“ comunismului. Speculaţia încercată pe marginea acestor enunţuri în interiorul mişcării noastre nu diferă prin natura sa intimă de speculaţia similară făcută întotdeauna de revizionişti şi de centrişti, care, în numele lui Marx şi al lui Lenin — indiferent dacă liderii lor se numeau Bernstein sau Nenni —, au avut pretenţia de a-i lua în râs pe revoluţionarii marxişti.

În legătură cu aceste enunţuri, trebuie făcute mai întâi două observaţii: acestea au o valoare istorică contingentă şi se referă, în cazul lui Marx, la Germania care nu era încă burgheză, iar în cazul experienţei bolşevice ilustrate de Lenin în cartea sa, la Rusia ţaristă. Aceste baze nu sunt singurele pe care trebuie să se fundamenteze rezolvarea problemei tactice în condiţiile clasice: proletariatul aflat în luptă cu o burghezie capitalistă pe deplin definită. În al doilea rând, sprijinul despre care vorbeşte Marx şi „compromisurile“ despre care vorbeşte Lenin (termen preferat de Lenin mai degrabă pentru a „cocheta“ cu el, ca magnific dialectician marxist ce era, el, care rămâne campionul adevăratei intransigenţe, neformale, orientate şi îndreptate spre un scop imuabil) sunt sprijin şi compromisuri cu mişcări constrânse încă, chiar şi împotriva ideologiei şi a eventualei voinţe a liderilor lor, să îşi croiască drum prin insurecţie împotriva formelor din trecut, iar intervenţia partidului comunist se prezintă ca o intervenţie pe terenul războiului civil: aşa cum s-a întâmplat în formularea leninistă a problemei ţărăneşti şi a naţionalităţilor, în episodul Kornilov şi în o sută de alte cazuri. Dar, chiar lăsând la o parte aceste două observaţii substanţiale, sensul criticii aduse de Lenin infantilismului şi al tuturor textelor marxiste privind supleţea politicii revoluţionare nu este deloc în contradicţie cu bariera ridicată în mod deliberat de aceştia împotriva oportunismului, care este definit de Engels şi apoi de Lenin ca „absenţă a principiilor“, adică drept uitare a scopului final.

Ar fi împotriva lui Lenin şi a lui Marx să se construiască tactica comunistă printr-o metodă nu dialectică, ci formalistă. Ar fi o eroare monumentală să se afirme că mijloacele trebuie să corespundă scopurilor nu prin succesiunea lor istorică şi dialectică în procesul dezvoltării, ci conform unei asemănări şi analogii a aspectelor pe care mijloacele şi scopurile le pot lua din punct de vedere imediat şi, aproape că am spune, etic, psihologic, estetic. Nu trebuie comisă în materie de tactică greşeala pe care anarhiştii şi reformiştii o comit în materie de principii, atunci când li se pare absurd ca desfiinţarea claselor şi a puterii de stat să fie pregătită prin supremaţia de clasă şi prin statul dictatorial proletar, ca desfiinţarea oricărei violenţe sociale să se realizeze prin utilizarea violenţei ofensive şi defensive, revoluţionară împotriva puterii actuale şi conservatoare a celei proletare. În mod analog, ar greşi cel care ar afirma că un partid revoluţionar trebuie să fie în orice moment pentru luptă, fără a ţine cont de forţele prietenilor şi ale duşmanilor; că în cazul unei greve, de exemplu, comunistul nu poate susţine decât continuarea sa până la capăt; că un comunist trebuie să se ferească de anumite mijloace precum disimularea, viclenia, spionajul etc., pentru că sunt puţin nobile sau plăcute. Critica adusă de marxism şi de Lenin superficialismului pseudo-revoluţionar care infectează calea proletariatului constituie efortul de a elimina aceste criterii prosteşti şi sentimentale din rezolvarea problemelor de tactică. Această critică este definitiv însuşită de experienţa mişcării comuniste.

Un exemplu de erori de deducţie tactică ce trebuie evitate conform acesteia este cel potrivit căruia, dat fiind că noi am realizat sciziunea politică a comuniştilor de oportunişti, trebuie să susţinem şi sciziunea sindicatelor conduse de galbeni. Doar printr-un truc polemic organizat se continuă de multă vreme să se susţină că stânga italiană şi-ar fi bazat concluziile pe argumente cum ar fi acela că este nedemn să intri în contact cu persoanele liderilor partidelor oportuniste et similia [şi altele asemenea].

Însă acea critică a infantilismului nu înseamnă că în materie de tactică trebuie să domnească nestingherite nedeterminarea, haosul şi arbitrarul, şi că „toate mijloacele“ sunt adecvate pentru atingerea scopurilor noastre. A spune că garanţia corelării mijloacelor cu scopurile rezidă în natura revoluţionară dobândită de partid şi în contribuţia adusă la deciziile sale de personalităţi de seamă sau de grupuri care au în spate o tradiţie strălucită este un joc de cuvinte nemarxist, întrucât face abstracţie de repercusiunile pe care înseşi mijloacele acţiunii sale le au asupra partidului, în jocul dialectic dintre cauze şi efecte, precum şi de negarea de către noi a oricărei valori acordate „intenţiilor“ care dictează iniţiativele unor indivizi sau grupuri; lăsând la o parte „suspiciunea“ — în sens nejignitor — faţă de astfel de intenţii, de care, aşa cum arată experienţele sângeroase din trecut, nu s-a putut face niciodată abstracţie.

Lenin spune în cartea sa despre infantilism că mijloacele tactice trebuie să fie alese, în vederea realizării scopului final revoluţionar, printr-o viziune istorică clară asupra luptei proletariatului şi a deznodământului său, şi că ar fi absurd să se respingă un anumit expedient tactic doar pentru că pare „urât“ sau merită definit drept „compromis“: ci trebuie, dimpotrivă, să se stabilească dacă acel mijloc corespunde sau nu scopului. Această problemă este mereu deschisă şi va rămâne mereu deschisă ca o sarcină formidabilă în faţa activităţii colective a partidului şi a Internaţionalei Comuniste. Dacă în problema principiilor teoretice, după Marx şi Lenin, ne putem considera în posesia unei moşteniri sigure — fără a pretinde prin aceasta că s-a încheiat orice sarcină a noilor cercetări teoretice pentru comunism —, acelaşi lucru nu se poate spune în domeniul tactic, nici măcar după revoluţia rusă şi experienţa primilor ani de viaţă ai noii Internaţionale, din viaţa căreia Lenin a dispărut prea devreme. Problema tacticii, mult mai amplă decât răspunsurile simpliste şi sentimentale ale „infantililor“, trebuie să fie şi mai bine clarificată prin contribuţia întregii mişcări comuniste internaţionale şi a întregii sale experienţe vechi şi recente. Nu este împotriva lui Marx şi a lui Lenin să se afirme că în rezolvarea ei trebuie urmate anumite reguli de acţiune — nu vitale şi fundamentale ca principiile, ci obligatorii atât pentru membrii de rând, cât şi pentru organele de conducere ale mişcării —, care să prevadă diferitele posibilităţi de dezvoltare a situaţiilor, pentru a trasa, cu cel mai mare grad de precizie posibil, în ce sens va trebui să se mişte partidul când acestea vor prezenta anumite aspecte.

Examinarea şi înţelegerea situaţiilor trebuie să fie elemente necesare ale deciziilor tactice, însă nu în măsura în care pot conduce, la discreţia liderilor, la „improvizaţii“ şi la „surprize“, ci în măsura în care vor semnala mişcării că a sosit momentul unei acţiuni prevăzute în cea mai mare măsură posibilă. A nega posibilitatea de a prevedea marile linii ale tacticii — nu de a prevedea situaţiile, ceea ce este posibil cu o siguranţă şi mai mică, ci de a prevedea ce va trebui să facem în diferitele ipoteze posibile privind cursul situaţiilor obiective — înseamnă a nega misiunea partidului şi a nega singura garanţie pe care o putem oferi privind răspunsul, în orice eventualitate, al membrilor de partid şi al maselor la ordinele centrului conducător. În acest sens, partidul nu este o armată şi nici un angrenaj statal, adică un organ în care ponderea autorităţii ierarhice este preeminentă, iar cea a adeziunii voluntare este nulă; este de la sine înţeles că membrului de partid îi rămâne întotdeauna o cale pentru neexecutarea ordinelor, căreia nu i se opun sancţiuni materiale: ieşirea din partidul însuşi. O tactică bună este aceea care, la momentele de cotitură ale situaţiilor, când centrului conducător nu i se oferă timpul necesar pentru a consulta partidul şi cu atât mai puţin masele, nu duce, în sânul partidului însuşi şi al proletariatului, la repercusiuni neaşteptate care ar putea merge în sens opus afirmării campaniei revoluţionare. Arta de a prevedea cum va reacţiona partidul la ordine şi ce ordine vor obţine o reacţie bună este arta tacticii revoluţionare: aceasta nu poate fi încredinţată decât utilizării colective a experienţelor de acţiune din trecut, însumate în reguli de acţiune clare; încredinţându-le spre aplicare conducătorilor, membrii de rând se asigură că aceştia nu îşi vor trăda mandatul şi se angajează în mod substanţial, şi nu doar aparent, la o executare rodnică şi hotărâtă a ordinelor mişcării. Nu ezităm să spunem că, fiind partidul însuşi o entitate perfectibilă şi nu perfectă, multe trebuie sacrificate în favoarea clarităţii şi a capacităţii de convingere a normelor tactice, chiar dacă aceasta comportă o anumită schematizare: atunci când situaţiile ar rupe cu forţa schemele tactice pregătite de noi, nu se va remedia situaţia căzând în oportunism şi în eclectism, ci va trebui depus un nou efort pentru a adapta linia tactică la misiunile partidului. Nu doar partidul bun este cel care dă o tactică bună, ci tactica bună este cea care dă un partid bun, iar tactica bună nu poate fi decât una dintre cele înţelese şi alese de toţi în liniile lor fundamentale.

Noi negăm în mod fundamental că s-ar putea reduce la tăcere efortul şi munca colectivă a partidului pentru definirea normelor tacticii, cerând pur şi simplu o supunere faţă de un om, faţă de un comitet sau faţă de un singur partid al Internaţionalei şi de aparatul său de conducere tradiţional.

Acţiunea partidului capătă aspectul de strategie în momentele culminante ale luptei pentru putere, în care partea substanţială a acesteia îmbracă un caracter militar. Totuşi, în situaţiile precedente, acţiunea partidului nu se reduce la pura funcţie ideologică, propagandistică şi organizaţională, ci constă, aşa cum s-a spus, în participarea şi acţiunea în diferitele lupte apărute în cadrul proletariatului. Sistemul normelor tactice trebuie, prin urmare, să fie edificat tocmai cu scopul de a stabili în ce condiţii intervenţia partidului şi activitatea sa în asemenea mişcări, agitaţia sa în vâltoarea luptelor proletare, se coordonează cu scopul final şi revoluţionar şi garantează simultan progresul util al pregătirii ideologice, organizaţionale şi tactice.

În punctele care vor urma, se va clarifica, în raport cu fiecare problemă în parte, cum se prezintă această elaborare a normelor specifice de acţiune comunistă în stadiul actual de dezvoltare a mişcării revoluţionare.





II. Chestiuni internaţionale

1. Constituirea Internaţionalei a III-a

Criza Internaţionalei a II-a, determinată de războiul mondial, a avut, prin constituirea Internaţionalei Comuniste, o soluţie completă şi definitivă din punctul de vedere al restaurării doctrinei revoluţionare, în timp ce din punct de vedere organizaţional şi tactic constituirea Cominternului reprezintă o imensă cucerire istorică, însă nu a oferit crizei mişcării proletare o soluţie la fel de completă.

Factorul fundamental pentru formarea noii Internaţionale a fost revoluţia rusă, prima victorie glorioasă a proletariatului mondial. Datorită condiţiilor sociale din Rusia, revoluţia rusă nu a oferit tipul istoric general pentru revoluţiile din celelalte ţări în ceea ce priveşte problemele tactice. În cadrul acesteia, în tranziţia de la puterea feudală autocratică la dictatura proletară, nu s-a interpus o epocă de dominaţie politică a clasei burgheze organizate în propriul său aparat de stat exclusiv şi stabil.

Tocmai de aceea, confirmarea istorică a concepţiei programului marxist a avut în revoluţia rusă cea mai grandioasă însemnătate şi a servit în cel mai înalt grad la zdrobirea revizionismului social-democrat pe terenul principiilor. Însă pe teren organizaţional, lupta împotriva Internaţionalei a II-a — parte integrantă a luptei împotriva capitalismului mondial — nu a avut un succes la fel de decisiv şi au fost comise multiple erori, din cauza cărora partidele comuniste nu au atins eficienţa pe care le-ar fi permis-o condiţiile obiective.

Acelaşi lucru trebuie spus şi despre terenul tactic, pe care au fost rezolvate şi se rezolvă astăzi în mod insuficient multe probleme specifice eşichierului pe care figurează: burghezia, statul burghez modern şi parlamentar cu aparat istoric stabil, proletariatul; şi nu întotdeauna partidele comuniste au obţinut ceea ce era posibil în vederea înaintării proletariatului împotriva capitalismului şi a lichidării partidelor social-democrate, organe politice ale contrarevoluţiei burgheze.

2. Situaţia economică şi politică mondială (1926)

Situaţia internaţională apare astăzi mai puţin favorabilă proletariatului decât era în primii ani de după război. Din punct de vedere economic, se asistă la o restabilizare parţială a capitalismului, înţelegând însă prin stabilizare doar calmarea perturbărilor din anumite părţi ale structurii economice, iar nu o stare de lucruri care să excludă posibila reapariţie, chiar foarte apropiată, a unor noi perturbări.

Criza capitalismului rămâne deschisă, iar agravarea sa definitivă este inevitabilă. În plan politic, se asistă la o slăbire a mişcării revoluţionare muncitoreşti în aproape toate ţările cele mai avansate, contrabalansată însă în mod fericit de consolidarea Rusiei sovietice şi de acţiunea populaţiilor din ţările coloniale împotriva puterilor capitaliste.

O astfel de situaţie prezintă pericolul ca, urmându-se metoda eronată a politicii de conjunctură, să se contureze o tendinţă, fie ea şi abia schiţată, spre menşevism în evaluarea problemelor acţiunii proletare. În al doilea rând, există pericolul ca, scăzând ponderea acţiunii autentic de clasă, în politica generală a Cominternului să lipsească condiţiile preconizate de Lenin pentru aplicarea corectă a tacticii în problema naţională şi ţărănească.

Ofensivei proletare din perioada de după război i-a urmat o ofensivă patronală împotriva poziţiilor proletare, la care Cominternul a răspuns prin lozinca frontului unic. Ulterior s-a pus problema apariţiei unor situaţii democrat-pacifiste în diverse ţări, denunţată pe drept de către tovarăşul Troţki ca un pericol de degenerare pentru mişcarea noastră. Trebuie evitată acea interpretare a situaţiei care pune drept chestiune vitală pentru proletariat lupta dintre cele două fracţiuni ale burgheziei, dreapta şi stânga, considerate în mod forţat ca fiind prea strâns legate de diferenţe sociale.

Interpretarea corectă este aceea că clasa dominantă posedă mai multe metode de guvernare şi de apărare, reducibile în esenţă la două: cea reacţionară şi fascistă şi cea liberal-democratică.

Tezele lui Lenin demonstrează, pornind de la analiza economică, că straturile cele mai moderne ale burgheziei tind nu doar să unifice mecanismul productiv, ci şi apărarea lor politică în formele cele mai decisive.

Prin urmare, nu este exact să se afirme în mod general că trecerea la comunism trebuie să străbată o etapă de guvernare burgheză de stânga. În cazurile particulare în care acest lucru s-ar întâmpla, condiţia victoriei proletare ar consta într-o tactică prin care partidul să se poziţioneze împotriva iluziilor privind venirea unui guvern de stânga, fără a-şi atenua opoziţia faţă de formele politice corespunzătoare, nici măcar în perioada reacţionară.

3. Metoda de lucru a Internaţionalei

Una dintre sarcinile cele mai importante ale Internaţionalei Comuniste a fost aceea de a lichida neîncrederea proletariatului faţă de acţiunea politică, provenită din degenerările parlamentare ale oportunismului.

Marxismul nu vorbeşte despre politică ca despre o artă sau tehnică obişnuită, constând în tertipurile intrigilor parlamentare sau diplomatice pe care fiecare partid le-ar adopta pentru scopurile sale speciale. Politica proletară se opune metodei politicii burgheze, anticipează forme superioare de relaţii pentru a culmina în arta insurecţiei revoluţionare. Această delimitare, a cărei prezentare teoretică mai amplă este omisă aici, este o condiţie vitală pentru legătura utilă dintre proletariatul revoluţionar şi statul său major comunist sau pentru selecţia utilă a cadrelor acestuia din urmă.

Practica de lucru a Internaţionalei vine în contradicţie cu această necesitate revoluţionară. În relaţiile dintre organele mişcării comuniste prevalează adesea politica duplicitară, o subordonare a motivaţiilor teoretice faţă de mobilurile ocazionale, un sistem de acorduri şi târguieli între persoane care, prin rezultatele sale, nereuşind să reflecte în mod fericit relaţiile dintre partide şi mase, a dus la grave dezamăgiri.

Prea uşor pătrunde în marile şi fundamentalele decizii ale Internaţionalei elementul improvizaţiei, al surprizei şi al schimbării de decor, derutând tovarăşii şi proletarii.

Toate acestea se petrec, de exemplu, în majoritatea chestiunilor interne ale partidelor, rezolvate de către organele şi congresele internaţionale prin aranjamente succesive şi chinuite, impuse spre acceptare diferitelor grupuri conducătoare, dar care nu se integrează în mod util în devenirea reală a partidelor.

4. Chestiuni organizaţionale

La fondarea Cominternului a atârnat greu considerentul că era urgent să se realizeze o vastă concentrare de forţe revoluţionare, prevedindu-se pe atunci o dezvoltare mult mai rapidă a situaţiilor obiective. Cu toate acestea, s-a putut constata că ar fi fost mai potrivit să se procedeze cu o mai mare rigoare în privinţa criteriilor de organizare. În ceea ce priveşte formarea partidelor sau cucerirea maselor, rezultatele nu au fost favorizate nici de concesiile acordate grupurilor sindicaliste şi anarhiste, nici de micile compromisuri admise în cele 21 de condiţii faţă de centrişti, nici de fuziunile organice cu partide şi fracţiuni de partide obţinute prin „noyautage“ politic, nici de tolerarea dublei organizaţii comuniste în anumite ţări, împreună cu partidele simpatizante. Lozinca organizării partidelor pe baza celulelor, lansată după Congresul al V-lea, nu îşi atinge scopul de a remedia defectele constatate de comun acord în secţiunile Internaţionalei.

Prin generalizarea sa, şi mai ales în interpretarea care i-a fost dată de către Conducerea italiană, această lozincă se pretează la grave erori şi la o abatere atât de la postulatul marxist conform căruia revoluţia nu este o chestiune de forme de organizare, cât şi de la teza leninistă potrivit căreia o soluţie organizaţională nu poate fi niciodată valabilă pentru toate timpurile şi pentru toate locurile.

În ceea ce priveşte acele partide care acţionează în epoca actuală şi în ţările burgheze cu regim parlamentar stabil, tipul de organizare pe celule se dovedeşte mai puţin adecvat decât cel pe bază teritorială, în timp ce greşeşte din punct de vedere teoretic cel care afirmă că partidul pe bază teritorială este un partid social-democrat, iar cel bazat pe celule este un adevărat partid comunist. În practică, cel de-al doilea tip permite îndeplinirea mai anevoioasă a sarcinii unificatoare a partidului în rândul grupurilor proletare de breaslă şi de industrie, sarcină cu atât mai dificilă cu cât situaţia este mai nefavorabilă, iar posibilităţile de organizare proletară mai reduse. Diverse inconveniente practice însoţesc organizarea pe celule privită ca bază exclusivă a partidului. Dimpotrivă, lucrurile se prezentau altfel în Rusia ţaristă, datorită raporturilor diferite dintre patronatul industrial şi stat, în timp ce pericolul corporativ era mai puţin grav datorită iminenţei punerii problemei centrale a puterii.

Sistemul celulelor nu sporeşte influenţa muncitorilor în partid, acesta având în toate nodurile sale superioare o reţea de elemente nemuncitoreşti sau de foşti muncitori care alcătuiesc aparatul de funcţionari. În legătură cu defectele metodei de lucru a Internaţionalei, lozinca bolşevizării, în aspectele sale organizaţionale, corespunde unei aplicări mecanice şi inadecvate a experienţei ruse şi tinde deja, în multe ţări, spre un sistem de imobilizare, fie ea şi involuntară, a iniţiativelor şi energiilor spontane, proletare şi de clasă, din partea unui aparat a cărui selecţie şi a cărui funcţionare se desfăşoară pe baza unor criterii în mare parte artificiale.

Păstrarea de către partid a organizaţiei pe bază teritorială nu înseamnă renunţarea la a avea organe de partid în fabrici: acestea trebuie să fie grupurile comuniste legate de partid şi conduse de acesta, integrate în cadrul sindical al partidului. Acest sistem rezolvă mult mai bine contactul cu masele şi menţine mai puţin vizibilă organizaţia fundamentală a partidului.

5. Disciplina şi fracţiunile

Un alt aspect al lozincii bolşevizării este acela de a face ca garanţia sigură a eficienţei partidului să constea într-o centralizare disciplinară completă şi în interzicerea severă a fracţionismului.

Ultima instanţă pentru toate chestiunile controversate este organul central internaţional, în cadrul căruia se atribuie, dacă nu din punct de vedere ierarhic, cel puţin politic, o hegemonie Partidului Comunist Rus.

Această garanţie nu există în realitate, iar întreaga punere a problemei este inadecvată. În fapt, nu s-a evitat proliferarea fracţionismului în Internaţională, ci au fost încurajate, în schimb, forme disimulate şi ipocrite ale acestuia. Apoi, din punct de vedere istoric, depăşirea fracţiunilor în partidul rus nu a fost un expedient şi nici o reţetă cu efecte magice aplicată la nivel statutar, ci a fost rezultatul şi expresia unei abordări fericite a problemelor de doctrină şi de acţiune politică.

Sancţiunile disciplinare sunt unul dintre elementele care garantează împotriva degenerărilor, însă cu condiţia ca aplicarea lor să rămână în limitele cazurilor excepţionale şi să nu devină normalitatea şi, aproape, idealul funcţionării partidului.

Soluţia, aşa cum nu constă într-o exacerbare în gol a autoritarismului ierarhic (căruia îi lipseşte învestitura iniţială, atât din cauza caracterului incomplet al experienţelor istorice ruse — fie ele şi grandioase —, cât şi pentru că în cadrul aceleiaşi vechi gărzi, păstrătoare a tradiţiilor bolşevice, apar în fapt disensiuni a căror rezolvare nu trebuie considerată a priori ca fiind cea mai bună), tot aşa nu constă nici într-o aplicare sistematică a principiilor democraţiei formale, care în marxism nu au alt loc decât cel al unei practici organizaţionale care se poate dovedi utilă.

Partidele comuniste trebuie să realizeze un centralism organic care, cu o consultare maximă compatibilă a bazei, să asigure eliminarea spontană a oricărei grupări care tinde să se diferenţieze. Acest lucru nu se obţine prin prescripţii ierarhice formale şi mecanice, ci, aşa cum spune Lenin, prin politica revoluţionară corectă.

Reprimarea fracţionismului nu este un aspect fundamental al evoluţiei partidului, ci prevenirea acestuia.

Fiind absurd şi steril, precum şi extrem de periculos, să se pretindă că partidul şi Internaţionala sunt asigurate în mod misterios împotriva oricărei recăderi sau tendinţe de recădere în oportunism, care pot depinde atât de schimbările de situaţie, cât şi de jocul reziduurilor tradiţiilor social-democrate, în rezolvarea problemelor noastre trebuie să se admită că orice diferenţiere de opinie care nu se reduce la cazuri de conştiinţă sau de defetism personal se poate dezvolta într-o funcţie utilă de protejare a partidului şi a proletariatului în general de pericole grave.

Dacă acestea s-ar accentua, diferenţierea ar lua în mod inevitabil, dar util, formă fracţionistă, iar acest lucru ar putea duce la sciziuni, nu din motivul copilăresc al lipsei de energie represivă din partea conducătorilor, ci doar în nefericita ipoteză a eşecului partidului şi a subordonării sale unor influenţe contrarevoluţionare.

Un exemplu de metodă falsă se regăseşte în soluţiile artificiale aduse situaţiei partidului german după criza oportunistă din 1923, prin care, fără a reuşi pe de altă parte să se elimine fracţionismul, s-a împiedicat cristalizarea spontană, în rândurile unui proletariat atât de avansat precum cel german, a reacţiei corecte de clasă şi revoluţionare la degenerarea partidului.

Pericolul influenţei burgheze asupra partidului de clasă nu se prezintă din punct de vedere istoric sub forma organizării de fracţiuni, ci mai degrabă ca o penetrare insidioasă, care flutură o demagogie unitară şi acţionează ca o dictatură de sus în jos, ce imobilizează iniţiativele avangardei proletare.

Un astfel de factor defetist poate fi identificat şi lovit nu ridicând chestiunea disciplinei împotriva tentativelor de fracţiune, ci reuşind să orientăm partidul şi proletariatul împotriva unei asemenea capcane în momentul în care aceasta îmbracă nu doar aspectul unei revizuiri doctrinare, ci al unei propuneri pozitive pentru o manevră politică importantă cu efecte anticlasiste.

Unul dintre aspectele negative ale aşa-numitei bolşevizări constă în înlocuirea elaborării politice complete şi conştiente în sânul partidului, care corespunde unui progres efectiv către cel mai compact centralism, cu o agitaţie exterioară şi stridentă a formulelor mecanice ale unităţii pentru unitate şi ale disciplinei pentru disciplină.

Rezultatele acestei metode dăunează partidului şi proletariatului şi întârzie realizarea „adevăratului“ partid comunist. Această metodă, aplicată în multe secţiuni ale Internaţionalei, este în sine un simptom grav al unui oportunism latent. În situaţia de astăzi din Comintern, nu se conturează constituirea unei opoziţii internaţionale de Stânga, dar dacă ar continua dezvoltarea factorilor nefavorabili indicaţi până acum, formarea unei asemenea opoziţii va fi în acelaşi timp o necesitate revoluţionară şi un reflex spontan al situaţiei.

6. Chestiuni de tactică până la Congresul al V-lea

În rezolvarea problemelor de tactică apărute în situaţiile menţionate anterior pe plan internaţional, s-au comis erori analoage, în general, cu cele organizatorice şi care decurg din pretenţia de a deduce totul din problemele apărute în trecut în faţa Partidului Comunist Rus.

Tactica frontului unic nu trebuie înţeleasă ca o coaliţie politică cu alte partide aşa-numite muncitoreşti, ci ca o utilizare a revendicărilor imediate ridicate de situaţii, cu scopul de a extinde influenţa partidului comunist asupra maselor, fără a-i compromite autonomia de poziţie.

Prin urmare, ca bază a frontului unic trebuie alese acele organisme proletare în care muncitorii intră datorită poziţiei lor sociale şi independent de convingerile lor politice şi de încadrarea lor sub influenţa unui partid organizat. Acest lucru are dublul scop de a nu exclude deloc atât critica comuniştilor la adresa celorlalte partide, cât şi organizarea treptată a noilor elemente, anterior dependente de acestea din urmă, în structurile proprii ale partidului comunist şi în înseşi rândurile sale; şi de a asigura înţelegerea de către mase a lozincii directe ulterioare a partidului pentru a le mobiliza în jurul programului său şi sub conducerea sa exclusivă.

Experienţa a demonstrat de multe ori că singurul mod de a asigura aplicarea revoluţionară a frontului unic constă în respingerea metodei coaliţiilor politice permanente sau tranzitorii şi a comitetelor de conducere a luptei care cuprind reprezentanţi trimişi de diferitele partide politice, precum şi a celei a negocierilor, propunerilor şi scrisorilor deschise adresate celorlalte partide de către partidul comunist.

Practica a dovedit că această metodă este sterilă şi i-a spulberat orice efect, chiar şi iniţial, după abuzul care s-a făcut de ea.

Frontul unic politic care ia ca bază o revendicare centrală formulată în raport cu problema statului devine tactica guvernului muncitoresc. Aici nu avem doar o tactică eronată, ci o contradicţie stridentă cu principiile comunismului. Dacă partidul lansează o lozincă ce înseamnă preluarea puterii de către proletariat prin intermediul unor organisme reprezentative proprii aparatului de stat burghez, sau fie şi numai prin faptul că nu exclude în mod explicit o asemenea eventualitate, programul comunist este abandonat şi infirmat, nu doar în reflexele negative inevitabile asupra ideologiei proletare, ci în însăşi formularea ideologică pe care partidul o enunţă şi o acreditează. Revizuirea la care Congresul al V-lea a supus această tactică, după înfrângerea germană, nu a fost satisfăcătoare, iar evoluţiile ulterioare ale experienţelor tactice justifică cererile de a se renunţa chiar şi la simpla lozincă a guvernului muncitoresc.

În ceea ce priveşte problema centrală a statului, partidul poate lansa doar lozinca dictaturii proletariatului, neexistând alt „guvern muncitoresc“.

De la această poziţie se trece doar la oportunism; adică la favorizarea sau chiar participarea la guverne aşa-zis promuncitoreşti ale clasei burgheze.

Toate acestea nu contrazic deloc lozinca „Toată puterea Sovietelor“ şi organismele de tip Soviet (reprezentanţe alese doar de către lucrători), chiar şi atunci când în asemenea organisme prevalează partide oportuniste. Asemenea partide sunt împotriva preluării puterii de către organele proletare, aceasta fiind însăşi dictatura proletară (excluderea celor ce nu sunt lucrători din organele elective şi de la putere) pe care doar partidul comunist o va putea gestiona.

Nu este necesar şi nici nu se propune aici formularea lozincii dictaturii proletare doar prin unul singur dintre sinonimele sale, adică: „guvernul partidului comunist“.

7. Chestiuni ale „noii tactici“

Frontul unic şi guvernul muncitoresc erau justificate pe această bază: „Pentru victoria noastră nu este suficient să avem partidele comuniste, ci trebuie să cucerim masele. Pentru a le cuceri pe acestea, este necesar să înfrângem influenţa social-democraţilor pe terenul revendicărilor înţelese de toţi muncitorii“.

Astăzi se face încă un pas şi se pune problema periculoasă: „Pentru victoria noastră, trebuie mai întâi să obţinem ca burghezia să guverneze într-un anumit mod, mai larg şi mai conciliant, sau să guverneze clasele de mijloc între burghezie şi proletariat, astfel încât să se permită pregătirea noastră“. A doua concepţie, admiţând un posibil guvern de sine stătător al claselor de mijloc, cade de-a dreptul în revizionismul doctrinei lui Marx şi echivalează cu platforma contrarevoluţionară a reformismului.

Prima concepţie ar dori să se refere doar la utilitatea obiectivă a unor condiţii care să ne permită să desfăşurăm mai bine propaganda, agitaţia şi organizarea. Însă despre aceasta, care nu este mai puţin periculoasă, s-a vorbit deja din perspectiva evaluării situaţiilor.

Totul indică faptul că liberalismul şi democrazia burgheză, în antiteză sau în sinteză cu metoda „fascistă“, vor evolua în sensul excluderii din garanţiile lor juridice — chiar şi pentru acel puţin cât valorează acestea — a partidului comunist, ca unul care, negându-le programatic, se plasează în afara lor; fapt care nu este nici măcar contrar principiilor democraţiei burgheze şi care, în orice caz, are precedente de fapt în activitatea tuturor aşa-ziselor guverne de stânga, ca de exemplu în programul Aventinului italian. „Libertatea“ acordată proletariatului va fi, în mod substanţial, o mai mare libertate acordată agenţilor contrarevoluţionari de a-l agita şi organiza. Singura libertate pentru proletariat constă în dictatura sa.

Dar chiar şi în limitele în care un guvern de stânga ne poate prezenta condiţii utile, s-a spus deja că acestea pot fi utilizate doar prin intermediul unei autonomii de poziţie anterioare, continue şi clare a partidului. Aceasta nu echivalează cu a prevedea o abilitate diabolică a burgheziei, ci cu certitudinea — în afara căreia nu există dreptul de a te numi comunist — că lupta finală va ridica împotriva cuceririlor proletariatului frontul unic al forţelor burgheze, fie că ele se numesc Hindenburg sau MacDonald, Mussolini sau Noske.

Orice pregătire a proletariatului de a distinge în cadrul acestui front pe susţinătorii săi, fie ei şi involuntari, va fi un coeficient de înfrângere, chiar dacă orice slăbiciune intrinsecă a unor părţi ale acestui front va fi un coeficient evident de victorie.

Din aceste considerente, trebuie declarate inacceptabile atât metodele tactice preconizate în Germania după alegerea lui Hindenburg — alianţa electorală cu social-democraţia şi cu alte partide „republicane“, adică burgheze, precum şi alianţa parlamentară în Landtagul prusac pentru a evita un guvern de dreapta —, cât şi tactica de sprijinire a cartelului stângii adoptată în Franţa la alegerile administrative (tactica de la Clichy). De asemenea, ca o consecinţă riguroasă a Tezelor Congresului al II-lea privind parlamentarismul revoluţionar, partidul comunist nu poate coborî pe terenul electoral şi parlamentar decât cu poziţii riguros independente.

Recentele manifestări tactice menţionate mai sus prezintă o afinitate istorică, desigur nu completă, dar de o evidenţă indubitabilă, cu metodele tradiţionale de bloc şi de colaboraţionism adoptate în Internaţionala a II-a, pe care se pretindea, de asemenea, că le justifică pe planul unei interpretări marxiste.

Asemenea metode reprezintă un pericol efectiv pentru abordarea ideologică şi constructivă a Internaţionalei: în plus, acestea nu sunt autorizate de nicio hotărâre a congreselor internaţionale şi cu atât mai puţin de tezele tactice ale Congresului al V-lea.

8. Chestiunea sindicală

Internaţionala a modificat succesiv concepţia privind relaţiile dintre organismele politice şi cele economice pe plan mondial, iar în aceasta constituie un exemplu important al metodei care, în loc să deducă acţiunile contingente din principii, improvizează teorii noi şi diferite pentru a justifica acţiuni sugerate de aparenta comoditate, uşurinţă de execuţie şi de succesul imediat.

S-a susţinut mai întâi admiterea sindicatelor în Internaţionala Comunistă, ulterior s-a constituit o Internaţională Sindicală Roşie, afirmându-se că, în timp ce partidul comunist trebuie să lupte pentru unitatea sindicatelor, în care se realizează zona de contact cea mai potrivită cu masele largi, şi nu trebuie să tindă să îşi creeze propriile sale sindicate, scindându-le chiar şi pe cele conduse de „galbeni“, pe plan internaţional însă, biroul Internaţionalei de la Amsterdam trebuia considerat şi tratat nu ca un organism al maselor proletare, ci ca un organ politic contrarevoluţionar al Societăţii Naţiunilor.

La un moment dat, din considerente desigur importante, dar limitate mai ales la un proiect de utilizare a mişcării sindicale engleze de stânga, s-a preconizat renunţarea la Internaţionala Sindicală Roşie şi unitatea sindicală internaţională cu Amsterdamul, concepută în mod organic.

Nicio consideraţie privind schimbarea situaţiilor nu este de natură să justifice cotituri atât de grave, deoarece chestiunea relaţiilor dintre organismele internaţionale politice şi cele sindicale este o chestiune de principiu, întrucât se reduce la cea a relaţiilor dintre partid şi clasă în vederea mobilizării revoluţionare.

La aceasta se adaugă faptul că nici măcar garanţiile statutare interne nu au fost respectate, deoarece această decizie a fost adusă ca un fapt împlinit în faţa organelor internaţionale competente.

Menţinerea lozincii „Moscova împotriva Amsterdamului“ nu excludea şi nu exclude lupta pentru unitatea sindicală în fiecare naţiune, deoarece lichidarea tendinţelor separatiste din sindicate (Germania şi Italia) a fost posibilă doar lipsindu-i pe separatişti de argumentul că proletariatul era împiedicat să se desprindă de sub influenţa Internaţionalei de la Amsterdam.

În schimb, aderarea aparent entuziastă a partidului nostru din Franţa la propunerea de unitate sindicală mondială nu schimbă faptul că acesta dă dovadă de o incapacitate absolută de a trata de fapt, într-un mod nescizionist, problema unităţii sindicale naţionale.

Nu este însă de exclus utilitatea unei tactici a frontului unic pe bază mondială cu toate organismele sindicale, chiar şi cu cele aderente la Amsterdam.

Stânga partidului italian a susţinut întotdeauna şi a luptat pentru unitatea proletară în sindicate, atitudine care contribuie la diferenţierea ei netă de falsele stângi cu substrat sindicalist şi voluntarist, combătute de Lenin. De asemenea, Stânga reprezintă în Italia concepţia exact leninistă asupra problemei relaţiilor dintre sindicate şi consiliile de fabrică, respingând, pe baza experienţei ruse şi a tezelor specifice ale Congresului al II-lea, grava deviere de principiu constând în golirea de importanţă revoluţionară a sindicatului, bazat pe adeziuni voluntare, pentru a-l înlocui cu conceptul utopic şi reacţionar al unui aparat constituţional şi necesar, care aderă în mod organic, pe întreaga sa suprafaţă, la sistemul producţiei capitaliste, eroare care, în practică, se concretizează în supraevaluarea consiliilor de fabrică şi într-un boicot efectiv al sindicatului.

9. Chestiunea agrară

Chestiunea agrară este definită în mod fundamental de tezele lui Lenin de la Congresul al II-lea al Internaţionalei. Linia fundamentală a lui Lenin constă, înainte de toate, în rectificarea istorică a problemei producţiei agricole în sistemul marxist. Premisele socializării gospodăriilor lipsesc în economia agricolă în epoca în care acestea sunt deja mature în economia industrială.

Nu numai că acest lucru nu duce la întârzierea revoluţiei proletare (pe baza căreia abia se vor pune acele premise în mod general), ci face ca problema intereselor generale ale ţăranilor săraci să se prezinte ca insolubilă în cadrul economiei industriale şi al puterii burgheze, permiţând proletariatului să lege de propria sa luptă eliberarea ţăranului sărac dintr-un sistem de exploatare de către proprietarii funciari şi burghezie, chiar dacă această eliberare nu coincide cu o transformare generală a economiei productive rurale.

Marea proprietate funciară care este astfel din punct de vedere juridic, în timp ce din punct de vedere tehnic se compune din gospodării productive extrem de mici, odată sfărâmate suprastructurile legale, ne prezintă împărţirea pământului între ţărani, care în realitate nu este altceva decât eliberarea micilor gospodării, deja separate, de sub o exploatare comună. Acest lucru nu se poate face fără a rupe pe cale revoluţionară relaţiile de proprietate, dar protagonist al acestei rupturi poate fi doar proletariatul industrial, deoarece el nu este doar, ca şi ţăranul, o victimă a sistemului relaţiilor de producţie burgheze, ci produsul istoric al maturităţii lor de a ceda locul unui sistem de relaţii noi şi diferite. Proletariatul va găsi, aşadar, un sprijin preţios în revolta ţăranului sărac, dar este esenţială, în concluziile tactice ale lui Lenin, în primul rând, diferenţa fundamentală dintre relaţiile dintre proletariat şi clasa ţărănească şi relaţiile dintre proletariat şi păturile de mijloc reacţionare ale economiei urbane, exprimate mai ales de partidele social-democrate; iar în al doilea rând, conceptul preeminenţei şi al hegemoniei intangibile ale clasei muncitoare în conducerea revoluţiei.

Ţăranul se prezintă în momentul cuceririi puterii ca un factor revoluţionar, dar dacă în revoluţie ideologia sa se modifică în raport cu vechile forme de autoritate şi legalitate, ea nu se modifică prea mult în raport cu relaţiile de producţie, care rămân cele tradiţionale din gospodăria familială izolată şi aflată în concurenţă cu celelalte; astfel încât ţăranul rămâne un grav pericol pentru construirea economiei socialiste, de care doar o mare dezvoltare a energiei productive şi a tehnicii agrare îl va putea apropia.

Potrivit lui Lenin, pe planul tactic şi organizaţional, proletariatul agricol nelegat de pământ (zilerii) trebuie considerat şi încadrat pe acelaşi plan cu restul proletariatului, în timp ce alianţa cu ţăranul sărac, care îşi lucrează singur parcela de pământ sau o parte insuficientă de pământ, devine o simplă neutralizare în raport cu ţăranul mijlocaş, în care se suprapun caracterul de victimă a anumitor relaţii capitaliste şi cel de exploatator al forţei de muncă; în timp ce acesta din urmă este în cele din urmă predominant la ţăranul bogat, inamic direct al revoluţiei.

Internaţionala trebuie să evite erorile în aplicarea tacticii agrare, care s-au conturat deja, de exemplu, în partidul francez, erori ce tind să conceapă o revoluţie de sine stătătoare a ţăranilor, care să se situeze pe acelaşi nivel cu cea a muncitorilor, sau să creadă că mobilizarea revoluţionară a muncitorilor poate fi determinată de o insurecţie izbucnită în mediul rural, în timp ce raportul exact este cel invers.

Ţăranul care a devenit conştient de programul comuniştilor şi a devenit capabil de organizare politică trebuie să devină membru al partidului comunist; doar în acest sens se va combate apariţia unor partide formate exclusiv din ţărani, influenţabile în mod inevitabil de către contrarevoluţie.

Krestinternul (Internaţionala Ţărănească) trebuie să înglobeze organizaţiile de ţărani din toate ţările, definite (aşa cum sunt sindicatele proletare) prin acceptarea adeziunilor tuturor celor care se află într-o anumită poziţie în raport cu interesele lor economice imediate. De asemenea, trebuie respinsă tactica negocierilor politice, a frontului unic, a constituirii de fracţiuni interne în partidele ţărăneşti, chiar şi în scopul dezmembrării lor.

Această normă tactică nu contrazice relaţiile stabilite între bolşevici şi social-revoluţionari în perioada războiului civil şi când existau deja noile instituţii reprezentative ale proletariatului şi ale ţăranilor.

10. Chestiunea naţională

De asemenea, asupra teoriei mişcării populaţiilor din ţările coloniale şi din anumite ţări excepţional de înapoiate, Lenin a adus o clarificare fundamentală. Chiar înainte ca relaţiile modernei lupte de clasă, dezvoltate atât de factorii economici, cât şi de cei importaţi prin expansiunea capitalismului, să se maturizeze, se pun revendicări care pot fi soluţionate doar printr-o luptă insurecţională şi prin înfrângerea imperialismului mondial.

Când aceste două condiţii se realizează pe deplin, lupta se poate dezlănţui în epoca luptei pentru revoluţia proletară din metropole, deşi îmbracă la nivel local aspectele unui conflict neclasist, ci de rasă şi de naţionalitate.

În abordarea leninistă rămâne totuşi fundamental conceptul conducerii luptei mondiale de către organele proletariatului revoluţionar, cel al stimulării — iar nicidecum al întârzierii sau al obliterării — luptei de clasă în mediile indigene, precum şi cel al constituirii şi dezvoltării independente a partidului comunist local.

Extinderea acestor evaluări ale relaţiilor la ţări în care regimul capitalist şi aparatul de stat burghez sunt constituite de mult timp reprezintă un pericol, deoarece, sub acest aspect, chestiunea naţională şi ideologia patriotică sunt expediente contrarevoluţionare directe, care tind la dezarmarea de clasă a proletariatului. De exemplu, s-au înregistrat asemenea devieri prin cunoscutele concesii ale lui Radek faţă de naţionaliştii germani care luptau împotriva ocupaţiei interaliate.

În Cehoslovacia, lozinca Internaţionalei trebuie să fie şi eliminarea oricărui reflex organizatoric al dualismului naţional în rândurile proletariatului, cele două rase fiind la acelaşi nivel istoric, iar mediul economic comun pe deplin dezvoltat.

Ridicarea la rang de principiu a luptei minorităţilor naţionale în sine este, aşadar, o deformare a concepţiei comuniste, discernerea dacă o asemenea luptă prezintă posibilităţi revoluţionare sau evoluţii reacţionare depinzând de cu totul alte criterii.

11. Chestiuni ruse (1926)

Este în afara oricărei dispute în Internaţionala Comunistă importanţa noii politici economice a statului rus, aşa cum rezultă mai ales din discursul lui Lenin din 1921 despre impozitul în natură şi din raportul lui Troţki la al IV-lea Congres mondial. Având în vedere premisele economiei ruse şi faptul că în celelalte ţări burghezia rămâne la putere, perspectiva dezvoltării revoluţiei mondiale şi a construirii economiei socialiste nu putea fi pusă în alt mod din punct de vedere marxist.

Gravele dificultăţi ale politicii de stat ruse în relaţiile interne dintre forţele sociale, în problemele tehnicii de producţie şi în relaţiile cu străinătatea au dat naştere unor divergenţe succesive în sânul Partidului Comunist Rus. În privinţa acestor divergenţe, trebuie deplâns în primul rând faptul că mişcarea comunistă internaţională nu a avut posibilitatea de a se pronunţa în mod mai fundamentat şi cu mai multă autoritate.

În prima discuţie cu Troţki, erau fără îndoială corecte consideraţiile acestuia privind viaţa internă a partidului şi noul său curs, la fel cum net proletare şi revoluţionare erau consideraţiile sale privind desfăşurarea politicii economice a statului, privite în ansamblul lor. În a doua discuţie, consideraţiile lui Troţki privind erorile Internaţionalei şi demonstraţia că însăşi cea mai bună tradiţie bolşevică nu militează în favoarea criteriilor predominante în conducerea Cominternului erau nu mai puţin justificate.

Ecourile dezbaterii în sânul partidului au fost inadecvate şi artificiale din cauza cunoscutei metode de a pune pe primul plan o intimidare antifracţionistă şi, mai rău încă, antibonapartistă, lipsită cu totul de fundament. În ceea ce priveşte discuţia cea mai recentă, trebuie atras atenţia în primul rând că ea se referă la probleme de natură internaţională şi că faptul luării de poziţie asupra acesteia de către majoritatea Partidului Comunist Rus nu poate fi invocat ca argument împotriva discutării şi a luării de poziţie a Internaţionalei în această privinţă, fiind complet indiferent faptul că opoziţia înfrântă renunţă la această cerere.

Ca şi în alte cazuri, problema de procedură şi de disciplină o sufocă pe cea de fond. Nu este vorba despre o apărare a drepturilor încălcate ale unei minorităţi, care, cel puţin prin conducătorii săi, împărtăşeşte aceeaşi răspundere pentru numeroasele erori internaţionale, ci este vorba despre probleme vitale ale mişcării mondiale.

Problema rusă trebuie adusă în faţa Internaţionalei pentru un studiu complet. Termenii abordării trebuie să fie următorii: în economia rusă actuală se întâlnesc, potrivit lui Lenin, elemente preburgheze, burgheze, de capitalism de stat şi de socialism. Marea industrie etatizată este socialistă în ceea ce priveşte organizarea producţiei, care se află în mâinile statului politic proletar. Distribuţia produselor sale se realizează însă sub formă capitalistă, adică prin mecanismul pieţei libere concurenţiale.

Nu se poate exclude în principiu ca acest sistem nu doar să-i menţină, aşa cum se întâmplă de fapt, pe muncitori într-o stare economică puţin înfloritoare, acceptată de aceştia datorită conştiinţei revoluţionare dobândite, ci să evolueze şi în sensul unei creşteri a sustragerii de plusvaloare, care poate avea loc prin preţul plătit de muncitori pentru produsele alimentare şi prin preţul plătit de stat şi condiţiile obţinute de acesta în achiziţii, în concesiuni, în comerţ şi în toate relaţiile cu capitalismul extern. Se pune astfel problema de a şti dacă există un progres sau un regres al elementelor socialiste din economia rusă, iar această problemă se pune şi ca o problemă de randament tehnic şi de bună organizare a industriei de stat.

În timp ce construirea socialismului integral într-o singură ţară, extins la producţie şi distribuţie, la industrie şi agricultură, trebuie considerată imposibilă, trebuie considerată, în schimb, realizabilă o dezvoltare progresivă a elementelor socialiste în economia rusă, adică eşecul planului antirevoluţionar care se bazează pe factorii interni ai ţăranilor bogaţi, ai noii burghezii şi mici burghezii, şi pe factorii externi ai puterilor imperialiste. Fie că acest plan ia forma unei agresiuni interne şi externe, fie a unui sabotaj progresiv şi a unei influenţări a vieţii sociale şi de stat ruse, pentru a o constrânge la o involuţie progresivă şi la o deproletarizare a caracterelor sale, colaborarea strânsă şi contribuţia tuturor partidelor Internaţionalei reprezintă condiţia fundamentală a succesului.

Este vorba mai ales despre asigurarea sprijinului activ şi energic al avangardei proletare, îndeosebi în ţările imperialiste, nu doar în sensul împiedicării agresiunilor şi al exercitării unei presiuni în privinţa relaţiilor statelor burgheze cu Rusia, ci mai ales pentru că este necesar ca partidul rus să fie asistat în rezolvarea problemelor sale de către partidele frăţeşti, care, este adevărat, nu posedă o experienţă directă a problemelor de guvernare, dar care, cu toate acestea, vor contribui la rezolvarea lor, aducând în ele un coeficient de clasă şi revoluţionar, derivat direct din realitatea luptei de clasă în curs de desfăşurare în ţările lor.

În legătură cu cele spuse mai sus, relaţiile interne ale Internaţionalei Comuniste se dovedesc inadecvate pentru aceste sarcini şi cer modificări urgente, mai ales în sens contrar exagerărilor organizaţionale, tactice şi politice ale aşa-numitei bolşevizări.





III. Chestiuni italiene

1. Situaţia italiană (1926)

Sunt eronate aprecierile asupra situaţiei italiene potrivit cărora au o valoare decisivă consideraţiile despre dezvoltarea insuficientă a capitalismului industrial.

Extinderii mai reduse a acestuia în sens cantitativ şi unei relative întârzieri istorice a apariţiei sale li se opun o serie de alte circumstanţe, în virtutea cărora puterea politică în epoca Risorgimento-ului a putut să treacă în întregime şi în mod solid în mâinile burgheziei, iar tradiţia de guvernare a acesteia este cât se poate de bogată şi de complexă.

Nu este posibilă o identificare sistematică a unei diferenţe sociale între proprietarii funciari şi capitalişti şi între marea şi mica burghezie în antitezele politice pe care sunt aliniate din punct de vedere istoric partidele în luptă, cum ar fi dreapta şi stânga istorică, clericalismul şi masoneria, democraţia şi fascismul.

Mişcarea fascistă trebuie interpretată ca o încercare de unificare politică a intereselor divergente ale diferitelor grupuri burgheze în scop contrarevoluţionar. Cu acest obiectiv, fascismul, alimentat direct şi dorit în acelaşi timp de toate clasele înalte — funciare, industriale, comerciale şi bancare —, susţinut mai ales de aparatul de stat tradiţional, de dinastie, de biserică şi de masonerie, a realizat o mobilizare a elementelor sociale dispersate ale claselor de mijloc, pe care le-a aruncat într-o alianţă strânsă cu toate elementele burgheze împotriva proletariatului.

Ceea ce s-a întâmplat în Italia nu trebuie explicat nici ca ascensiunea unui nou strat social la putere, nici ca formarea unui nou aparat de stat cu ideologie şi program proprii, nici ca înfrângerea unei părţi a burgheziei ale cărei interese se identificau mai bine cu adoptarea metodei liberale şi parlamentare. Liberalii, democraţii, Giolitti şi Nitti sunt protagoniştii unei faze de luptă contrarevoluţionare, legată în mod dialectic de cea fascistă şi decisivă pentru înfrângerea proletariatului. Într-adevăr, politica concesiilor, cu complicitatea reformiştilor şi maximaliştilor, a permis rezistenţa burgheză şi devierea presiunii proletare în perioada de după război şi demobilizare, când clasa conducătoare şi toate organele sale nu erau pregătite pentru o rezistenţă frontală.

Fascismul, favorizat direct în această perioadă de guverne, birocraţie, poliţie, magistratură, armată etc., a realizat apoi o înlocuire completă a vechiului personal politic burghez, dar acest fapt nu trebuie să inducă în eroare şi cu atât mai puţin să servească la reabilitarea unor partide şi grupări care au eşuat nu pentru că ar fi creat condiţii favorabile clasei muncitoare, ci doar pentru că îşi epuizaseră deja o întreagă fază a sarcinii lor împotriva acesteia.

2. Orientarea politică a Stângii comuniste

În desfăşurarea situaţiilor menţionate mai sus, gruparea care a dat naştere formării partidului comunist a acţionat pe baza acestor criterii: ruperea dualismelor iluzorii prezentate de scena politică burgheză şi parlamentară şi stabilirea dualismului de clasă revoluţionar; distrugerea în sânul proletariatului a iluziei că clasele de mijloc sunt capabile să producă un stat-major politic, să preia puterea şi să conducă proletariatul spre cuceririle sale; încrederea clasei muncitoare în propria sa sarcină istorică, dobândită printr-o pregătire sprijinită pe poziţii critice, politice şi tactice succesive, proprii şi autonome, strâns legate între ele în succesiunea situaţiilor.

Tradiţiile acestei politici se regăsesc deja dinainte de război în stânga partidului socialist. Încă de la congresele de la Reggio Emilia (1912) şi Ancona (1914), nu doar că se formează o majoritate capabilă să se opună în acelaşi timp erorii reformiste, precum şi celei sindicaliste, care întruchipase până atunci stânga proletară, ci în cadrul acestei majorităţi se conturează o extremă stângă care tinde spre soluţii tot mai radicale şi de clasă. Sunt rezolvate astfel în mod corect probleme de clasă importante în ceea ce priveşte tactica electorală, relaţiile cu sindicatele, războiul colonial şi masoneria.

În timpul războiului mondial, dacă întregul partid, sau aproape întregul, s-a opus unei politici de uniune sacră, cu atât mai clar s-a putut remarca în sânul său activitatea unei extreme stângi bine conturate, care, la conferinţele de la Bologna (mai 1915), Roma (februarie 1917), Florenţa (noiembrie 1917) şi la Congresul de la Roma din 1918, a susţinut directive leniniste cum ar fi respingerea apărării naţionale şi defetismul, utilizarea înfrângerii pentru punerea chestiunii puterii, lupta neîncetată şi cererea de excludere din partid a liderilor oportunişti, sindicali şi parlamentari.

Imediat după război, linia extremei stângi s-a concretizat în ziarul Il Soviet, care a fost primul ce a formulat şi a apărat directivele revoluţiei ruse, negând interpretările antimarxiste, oportuniste, sindicaliste şi anarhizante, şi punând în mod corect problemele esenţiale ale dictaturii proletare şi ale sarcinii partidului, susţinând încă din primul moment sciziunea partidului socialist.

Acest grup susţinea abstenţionismul electoral, iar concluziile sale au fost respinse de Congresul al II-lea al Internaţionalei; dar abstenţionismul nu pornea de la erori teoretice antimarxiste de tip anarho-sindicalist, după cum stau mărturie polemicile hotărâte purtate împotriva presei anarhiste. Tactica abstenţionistă era preconizată, înainte de toate, în mediul politic al democraţiei parlamentare depline, care creează dificultăţi deosebite în câştigarea maselor pentru conştiinţa corectă a lozincii dictaturii, dificultăţi pe care le considerăm şi acum ca fiind insuficient evaluate de către Internaţională.

În al doilea rând, abstenţionismul era propus nu ca o tactică valabilă pentru toate timpurile, ci pentru situaţia generală, astăzi din păcate depăşită, a iminenţei unor mari lupte şi a punerii în mişcare a celor mai mari mase proletare.

Prin alegerile din 1919, guvernul burghez al lui Nitti a deschis o uriaşă supapă de siguranţă pentru presiunea revoluţionară, a deviat impulsul proletariatului şi atenţia partidului, exploatându-le tradiţiile de electoralism neînfrânat. Abstenţionismul promovat de Il Soviet a fost atunci singura reacţie corectă la adevăratele cauze ale dezastrului proletar care a urmat.

La următorul Congres de la Bologna (octombrie 1919), doar minoritatea abstenţionistă a pus în mod corect problema sciziunii de reformişti şi a căutat în zadar un acord cu o parte a maximaliştilor, renunţând pe acest teren la condiţia prealabilă a abstenţionismului. Eşuat acest demers, fracţiunea abstenţionistă a rămas singura care, până la Congresul al II-lea mondial, a lucrat la scară naţională pentru formarea partidului comunist.

Acest grup a fost, aşadar, cel care a reprezentat orientarea spontană, conform propriilor experienţe şi tradiţii, a stângii proletariatului italian spre directivele care triumfau în acelaşi timp prin victoria lui Lenin şi a bolşevismului în Rusia.

3. Activitatea Centrului de stânga

Odată constituit partidul comunist la Livorno (ianuarie 1921), abstenţioniştii au făcut toate eforturile pentru a se lega strâns de celelalte grupuri ale partidului. Dacă pentru unele dintre acestea doar chestiunea relaţiilor internaţionale punea bazele separării de oportunişti, pentru grupul de stânga exista o coincidenţă deplină între tezele Internaţionalei şi învăţămintele experienţelor politice anterioare; iar acest lucru era valabil pentru mulţi alţi membri în afară de abstenţionişti, care renunţaseră între timp în mod expres, pe cale disciplinară, la poziţia lor privind electoralismul.

Centrul partidului şi-a bazat activitatea pe acea interpretare a situaţiei italiene şi a sarcinilor proletariatului care a fost schiţată. Este de acum un fapt acceptat în mod unanim că întârzierea în constituirea partidului revoluţionar — a cărui răspundere trebuia atribuită tuturor celorlalte grupuri — făcea totuşi inevitabilă retragerea ulterioară a proletariatului şi o determinase în mod ineluctabil.

Pentru a obţine în luptele succesive cele mai bune poziţii posibile ale proletariatului, Centrul s-a situat pe poziţia că trebuie făcut orice efort pentru a utiliza aparatul tradiţional al organizaţiilor roşii, dar că era necesar să fie convins proletariatul să nu conteze pe maximalişti şi reformişti, care mergeau până la acceptarea pactului de pacificare cu fascismul.

Partidul a pus încă de la început postulatul unităţii sindicale şi a avansat apoi propunerea centrală de front unic, culminată cu constituirea Alianţei Muncii. Lăsând la o parte opiniile privind frontul unic politic, este un fapt că acesta era conjunctural imposibil în Italia în anii 1921—22 şi că partidul comunist nu a primit niciodată invitaţia la o întrunire care ar fi trebuit să întemeieze alianţa partidelor. La întrunirea convocată de feroviari pentru a constitui alianţa sindicală, partidul nu a participat, pentru a nu se preta la manevre care ar fi compromis atât alianţa însăşi, cât şi responsabilităţile partidului, afirmând, în schimb, în mod prealabil, paternitatea sa asupra iniţiativei şi disciplina comuniştilor faţă de noul organ. Au existat totuşi contacte succesive cu partidele politice, pe care partidul comunist nu le-a refuzat deloc, dar care au eşuat, demonstrând imposibilitatea unei înţelegeri pe teren politic şi de acţiune, precum şi defetismul tuturor celorlalte grupuri. Centrul a ştiut de asemenea, în cadrul retragerii, să apere încrederea muncitorilor în propria lor clasă şi să ridice conştiinţa politică a avangardei prin curmarea la timp a manevrelor tradiţionale ale grupusculelor şi partidelor pseudo-revoluţionare faţă de proletariat. În ciuda eforturilor partidului, s-a ajuns abia mai târziu (august 1922) la acţiunea generală; dar înfrângerea proletară a fost inevitabilă şi încă de atunci fascismul, sprijinit deschis în lupta violentă de către forţele statului condus de democraţia liberală, a fost stăpânul ţării, dominaţia sa fiind legalizată doar formal mai târziu, prin marşul asupra Romei.

În acest moment, deşi câmpul acţiunii proletare se restrângea, influenţa partidului se afirma ca fiind predominantă faţă de cea a maximaliştilor şi reformiştilor, după ce se dovedise deja în creştere în rezultatele alegerilor din 1921 şi ale marilor consultări succesive ale Confederaţiei Muncii.

4. Relaţiile dintre Stânga italiană şi Internaţionala Comunistă

Congresul de la Roma (martie 1922) a definit o divergenţă teoretică între Stânga italiană şi majoritatea Internaţionalei, divergenţă exprimată anterior destul de rău de către delegaţiile noastre la Congresul al III-lea şi la Executivul Lărgit din februarie 1922, care, în special cu prima ocazie, au comis erori reale în sens infantilist. Tezele de la Roma au reprezentat fericita lichidare teoretică şi politică a oricărui pericol de oportunism de stânga în partidul italian.

În practica partidului, singura divergenţă cu Internaţionala se manifestase în legătură cu tactica faţă de maximalişti, dar această divergenţă părea depăşită de rezultatele unitare ale Congresului socialist din octombrie 1921.

Tezele de la Roma au fost votate ca o contribuţie a partidului la deciziile Internaţionalei şi nu ca o linie de acţiune imediată; acest lucru a fost confirmat de către Centru în cadrul Executivului Lărgit din 1922 şi nu s-a deschis discuţia teoretică tocmai din disciplină faţă de Internaţională şi prin decizia acesteia.

În august 1922, Internaţionala nu a interpretat totuşi raporturile situaţiei în modul indicat de Centrul partidului, ci a considerat că situaţia italiană este instabilă în sensul rezistenţei diminuate a statului şi s-a gândit să întărească partidul pe baza fuziunii cu maximaliştii, considerând drept factor decisiv nu învăţămintele pe care partidul le trăgea din vasta manevră a grevei din august, ci sciziunea dintre maximalişti şi unitari.

Din acest moment, cele două linii politice diverg definitiv. La Congresul al IV-lea mondial (decembrie 1922), vechiul Centru s-a opus tezei care a prevalat şi, la întoarcerea delegaţilor în Italia, încredinţând-o Comisiei de fuziune, şi-a declinat în unanimitate răspunderea, păstrându-şi, desigur, propriile funcţii administrative. Au survenit arestările din februarie 1923 şi marea ofensivă împotriva partidului; în cele din urmă, la Executivul Lărgit din iunie 1923, vechiul executiv a fost demis şi înlocuit cu un altul cu totul diferit, situaţie în faţa căreia demisia unei părţi a membrilor Centrului a fost o simplă consecinţă logică. În mai 1924, o conferinţă consultivă a partidului conferea încă o dată Stângii o majoritate zdrobitoare împotriva Centrului şi a Dreptei, şi astfel se ajungea la Congresul al V-lea mondial din 1924.

5. Ordinovismul ca tradiţie a actualului Centru

Grupul Ordine Nuovo a apărut la Torino în rândurile unor intelectuali care au intrat în contact cu masele proletare din industrie, când fracţiunea abstenţionistă avea deja o largă susţinere la Torino. În ideologia acelui grup predominau concepţii filozofice burgheze, idealiste, croceene, care, în mod firesc, au suferit şi suferă o transformare. Acest grup a interpretat foarte târziu directivele comuniste şi întotdeauna cu rămăşiţe de erori legate de originile sale. El nu a înţeles revoluţia rusă decât prea târziu pentru a-i aplica în mod util învăţămintele în lupta proletară italiană. În noiembrie 1917, tovarăşul Gramsci a publicat în ziarul Avanti! un articol în care susţinea că revoluţia rusă infirmase materialismul istoric al lui Marx şi teoriile din Capitalul, oferindu-i o explicaţie în esenţă idealistă. Împotriva acestui articol a intervenit imediat curentul de extremă stângă, în fruntea căruia se afla şi Federaţia de Tineret.

Dezvoltarea ulterioară a ideilor grupului ordinovist, aşa cum rezultă din publicaţiile din Ordine Nuovo, se desfăşura în direcţia unei teorii nemarxiste şi neleniniste a mişcării muncitoreşti. În această teorie sunt puse în mod eronat problemele rolului sindicatelor şi al partidului, chestiunile luptei armate, ale cuceririi puterii şi ale construirii socialismului. S-a clădit, în schimb, concepţia unei organizări sistematice nu „voluntare“, ci „necesare“ a clasei muncitoare, în strânsă aderenţă cu mecanismul industrial productiv capitalist.

Acest sistem porneşte de la comisarul de secţie, trece prin consiliul de fabrică şi culminează, în acelaşi timp, în Internaţionala proletară, în Internaţionala Comunistă, în sistemul Sovietelor şi al statului muncitoresc, care ar exista în el deja dinainte de căderea puterii capitaliste.

Mai mult, funcţiile acestui sistem sunt, încă din epoca burgheză, funcţii de construire a noii economii prin revendicarea şi exercitarea controlului asupra producţiei.

Toate poziţiile acestei ideologii, având caractere nemarxiste: utopismul, sindicalismul cu nuanţă proudhoniană, gradualismul economic dinaintea cuceririi puterii, adică reformismul, au fost aparent abandonate pentru a fi înlocuite, rând pe rând, cu teoriile cu totul diferite ale leninismului. Dar această înlocuire ar fi putut avea loc într-un mod care să nu fie exterior şi fictiv doar în cazul în care grupul ordinovist nu s-ar fi desprins şi nu s-ar fi poziţionat împotriva grupului ale cărui tradiţii de stânga le-am demonstrat ca fiind convergente cu orientarea bolşevică într-un mod mult mai spontan şi reprezentând cu adevărat o contribuţie adusă de experienţa de clasă proletară, iar nu de exerciţii de academie şi de bibliotecă pe texte burgheze. Acest lucru nu exclude deloc, desigur, ca şi cel de-al doilea grup să fi putut învăţa şi să se fi putut perfecţiona în strânsă colaborare care ulterior a lipsit. Această situaţie face ca pretenţia liderilor ordinovişti de a-i bolşeviza pe aceia de către care ei înşişi au fost, în realitate, îndrumaţi spre o orientare bolşevică, în sensul serios şi marxist, iar nu prin procedee mecanice, birocratice şi meschine, să capete o nuanţă ironică.

Ordinoviştii, până cu puţin timp înainte de Congresul mondial din 1920, au fost împotriva sciziunii vechiului partid şi au pus în mod greşit toate problemele sindicale. Reprezentantul Internaţionalei în Italia a trebuit să polemizeze cu ei pe chestiunile consiliilor de fabrică şi ale constituirii premature a Sovietelor.

În aprilie 1920, Secţiunea din Torino a aprobat cunoscutele teze din Ordine Nuovo, redactate de tovarăşul Gramsci şi însuşite de Comitetul compus din ordinovişti şi abstenţionişti. Aceste teze, citate în rezoluţia Congresului al II-lea, exprimau în realitate, dincolo de divergenţa privind electoralismul, gândirea comună a fracţiunii comuniste în curs de formare, iar conţinutul lor nu consta în construcţiile particulare ale ordinovismului, ci mai degrabă în punctele acceptate cu o claritate absolută, cu mult timp înainte, de către grupul de stânga al partidului.

Ordinoviştii s-au alăturat pentru o perioadă poziţiei de stânga faţă de Internaţională, dar în realitate gândirea lor se diferenţia de Tezele de la Roma, deşi au considerat oportun să le voteze.

Adevăratul precursor al aderării de astăzi a ordinovismului la tactica şi linia generală a Internaţionalei a fost tovarăşul Tasca, cel care a formulat opoziţia împotriva stângii la Congresul de la Roma.

Date fiind caracterele grupului ordinovist, particularismul şi concretismul său, generate în realitate din poziţii ideologice idealiste burgheze, precum şi prilejul oferit de metoda de conducere a Internaţionalei pentru aderări exterioare şi incomplete, trebuie să se considere că, dincolo de răsunătoarele declaraţii de ortodoxie, aderarea teoretică a ordinoviştilor la leninism — fapt care are o importanţă decisivă pentru evoluţiile politice reale ce se pregătesc — nu valorează mult mai mult decât aderarea lor de altădată la Tezele de la Roma.

6. Activitatea politică a actualului Centru al partidului

Din 1923 până astăzi, activitatea Centrului partidului, deşi ţinând cont de situaţia dificilă în care a trebuit să se desfăşoare, a dat naştere unor erori care, în esenţă, se leagă de cele indicate în legătură cu problema internaţională, dar care, în parte, au devenit mult mai grave din cauza deviaţiilor iniţiale specifice construcţiei ordinoviste.

Participarea la alegerile din 1924 a fost un act politic extrem de fericit, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre propunerea de acţiune comună făcută iniţial partidelor socialiste şi despre eticheta asumată de „unitate proletară“, la fel cum regretabilă a fost toleranţa excesivă faţă de anumite manevre electorale ale terţinilor. Probleme şi mai grave s-au pus în legătură cu criza manifestată odată cu asasinarea lui Matteotti.

Politica Centrului s-a bazat pe interpretarea absurdă conform căreia slăbirea fascismului ar pune în mişcare mai întâi clasele de mijloc şi abia apoi proletariatul. Aceasta înseamnă, pe de o parte, neîncredere în capacitatea de clasă a proletariatului, rămasă vigilentă chiar şi sub sufocarea armurii fasciste, şi supraevaluarea iniţiativei claselor de mijloc. În schimb, lăsând la o parte claritatea poziţiilor teoretice marxiste în această privinţă, învăţământul central al experienţei italiene este cel care demonstrează cum păturile intermediare se lasă deplasate şi se aliniază pasiv în spatele celui mai puternic: în 1919—20 de partea proletariatului; în 1921—22—23 de partea fascismului; după o perioadă de emoţie zgomotoasă şi importantă în 1924—25, astăzi din nou de partea fascismului.

Centrul a greşit prin abandonarea parlamentului şi prin participarea la primele întruniri ale Aventinului, în timp ce ar fi trebuit să rămână în parlament cu o declaraţie de atac politic la adresa guvernului şi cu o luare de poziţie imediată chiar şi împotriva condiţiei prealabile constituţionale şi morale a Aventinului, care a reprezentat factorul determinant real al deznodământului crizei în favoarea fascismului. Nu este exclus ca pentru comunişti să fi fost convenabil să abandoneze parlamentul, dar cu o fizionomie proprie şi doar atunci când situaţia ar fi permis apelul la acţiunea directă a maselor. Momentul era de aşa natură încât se decidea evoluţia situaţiilor ulterioare; prin urmare, eroarea a fost fundamentală şi decisivă în vederea aprecierii capacităţilor unui grup conducător şi a determinat o valorificare extrem de nefavorabilă de către clasa muncitoare mai întâi a slăbirii fascismului, iar apoi a eşecului răsunător al Aventinului.

Reintrarea în parlament în noiembrie 1924 şi declaraţia lui Repossi au fost benefice, după cum a demonstrat-o valul de sprijin proletar, dar prea tardive. Centrul a oscilat mult timp şi s-a hotărât doar sub presiunea partidului şi a stângii. Pregătirea partidului a fost făcută pe baza unor instrucţiuni incolore şi a unei aprecieri fantastic de eronate a perspectivelor situaţiei (raportul lui Gramsci la Comitetul Central, august 1924). Pregătirea maselor, orientată nu spre viziunea prăbuşirii Aventinului, ci spre cea a victoriei sale, a fost din toate punctele de vedere cea mai proastă, prin propunerea partidului către opoziţie de a se constitui în Anti-parlament. Această tactică, înainte de toate, ieşea din cadrul deciziilor Internaţionalei, care nu au prevăzut niciodată propuneri către partide net burgheze; mai mult, ea făcea parte dintre cele care scot în afara câmpului principiilor şi al politicii comuniste, precum şi al concepţiei istorice marxiste. Independent de orice explicaţie pe care Centrul ar fi putut încerca să o dea cu privire la scopurile şi intenţiile care inspirau propunerea — explicaţie care ar fi avut întotdeauna un ecou extrem de limitat —, este cert că aceasta prezenta maselor iluzia unui Anti-Stat opus şi aflat în război cu aparatul statal tradiţional, în timp ce, conform perspectivelor istorice ale programului nostru, singura bază a unui Anti-Stat va putea fi doar reprezentarea clasei producătoare, adică Sovietul.

Lozinca Anti-parlamentului, sprijinită în ţară pe comitetele de muncitori şi ţărani, însemna încredinţarea statului-major al proletariatului unor exponenţi ai grupurilor sociale capitaliste, precum Amendola, Agnelli, Albertini etc.

Lăsând la o parte certitudinea că nu s-ar fi ajuns la o asemenea situaţie de fapt, care nu s-ar fi putut numi decât trădare, simpla ei prezentare ca perspectivă a unei propuneri comuniste înseamnă o încălcare a principiilor şi o slăbire a pregătirii proletare.

Detaliile activităţii Centrului se pretează la alte critici. Au fost mult prea frecvente lozincile care nu corespundeau nu doar vreunei realizări practice, ci nici măcar unei agitaţii serios vizibile în afara aparatului de partid. Lozinca centrală a comitetelor de muncitori şi ţărani, având parte de explicaţii contradictorii şi întortocheate, nu a fost înţeleasă şi nici urmată.

7. Activitatea sindicală a partidului

O altă eroare gravă a fost comisă în timpul grevei metalurgiştilor din martie 1925. Centrul nu a înţeles cum dezamăgirea proletară faţă de Aventin lăsa să se prevadă un impuls general către acţiuni de clasă sub forma unui val de greve; în timp ce, dacă ar fi făcut-o, s-ar fi putut ca, tot aşa cum FIOM a fost târâtă să intervină în greva începută de fascişti, să fie împinsă hotărât mai departe, până la greva naţională, prin constituirea unui comitet de agitaţie al metalurgiştilor, sprijinit pe organizaţiile locale extrem de dispuse la grevă în întreaga ţară.

Orientarea sindicală a Centrului nu a corespuns în mod clar lozincii unităţii sindicale în Confederaţie, chiar în pofida destrămării organizatorice a acesteia. Directivele sindicale ale partidului au fost afectate de erori ordinoviste în ceea ce priveşte acţiunea în fabrici, în care nu numai că s-au creat sau s-au propus organisme multiple şi contradictorii, dar de multe ori s-au dat lozinci care devalorizau sindicatul şi concepţia despre necesitatea sa ca organ de luptă proletară.

O consecinţă a acestei erori a fost nefericitul acord de la FIAT din Torino, precum şi orientarea neclară în alegerile de fabrică, în care nu s-a stabilit în mod corect, adică pe terenul sindicatului, criteriul de alegere între tactica listelor de clasă şi cea a listei de partid.

8. Activitatea partidului în chestiunile agrare şi naţionale

În chestiunea agrară, lozinca asociaţiilor de apărare a ţăranilor a fost justificată, dar s-a identificat prea mult aceasta cu o muncă desfăşurată exclusiv de sus, prin intermediul unui birou de partid.

În ciuda dificultăţilor situaţiei, în această chestiune trebuie denunţat pericolul viziunii birocratice asupra sarcinilor noastre, pericol care vizează şi celelalte activităţi de partid.

Relaţiile corecte dintre asociaţiile de ţărani şi sindicatele muncitoreşti trebuie stabilite în mod clar în sensul că salariaţii agricoli formează o federaţie afiliată la Confederaţia Muncii, în timp ce între aceasta şi asociaţia de apărare trebuie să existe o strânsă alianţă centrală şi locală.

În chestiunea agrară trebuie evitată o concepţie regionalistă sau meridionalistă, spre care s-au manifestat deja unele tendinţe. Aceasta se referă şi la chestiunile autonomiilor regionale revendicate de anumite partide noi, care trebuiau combătute deschis ca reacţionare, în loc să se iniţieze tratative înşelătoare cu ele.

Rezultate nefavorabile a dat tactica de a căuta alianţa cu stânga partidului popular (Miglioli) şi cu partidul ţăranilor.

Încă o dată s-au făcut concesii unor oameni politici străini de orice tradiţie de clasă, fără a obţine deplasarea dorită a maselor şi de multe ori dezorientând părţi din organizaţia partidului. Greşită este de asemenea supraevaluarea manevrei în rândul ţăranilor în vederea unei ipotetice campanii politice împotriva influenţei Vaticanului, problemă care cu siguranţă se pune, dar care este astfel rezolvată în mod neadecvat.

9. Munca organizatorică a Centrului

Activitatea de reorganizare a partidului după rafala fascistă a fost fără îndoială bogată în rezultate bune. Munca de organizare a păstrat însă un caracter prea tehnic, în loc să asigure centralizarea prin punerea în vigoare a unor norme statutare clare şi uniforme, aplicabile oricărui tovarăş sau comitet local, şi nu doar prin intervenţia aparatului central. S-ar fi putut face paşi mai mari înainte permiţând organizaţiilor de bază să revină la caracterul electiv al propriilor comitete, mai ales în perioada cea mai favorabilă a situaţiei.

În ceea ce priveşte creşterea efectivelor partidului şi scăderea lor ulterioară, precum şi uşurinţa cu care se îndepărtează astăzi membrii veniţi, la fel de uşor, în timpul crizei Matteotti, se demonstrează că aceste fapte depind de evoluţia situaţiilor şi nu de ipoteticele beneficii ale schimbării orientării generale.

S-au exagerat efectele lunii de recrutare şi avantajele unei asemenea campanii. În ceea ce priveşte organizarea pe celule, Centrul trebuia evident să pună în aplicare dispoziţiile generale ale Cominternului, despre care se vorbeşte în alt loc. Dar acest lucru s-a făcut cu neuniformitate, discontinuitate şi multiple contradicţii, şi abia după presiuni repetate din partea periferiei s-a obţinut o anumită sistematizare.

Ar fi de dorit înlocuirea sistemului secretarilor interregionali cu un corp de inspectori, stabilind o legătură politică, dacă nu tehnică, directă între Centru şi organismele de bază tradiţionale ale partidului, Federaţiile provinciale. Sarcina inspectorilor ar trebui să fie mai ales intervenţia activă acolo unde este necesară reconstruirea organizaţiei fundamentale a partidului, urmărind-o şi asistând-o până când aceasta devine capabilă de o funcţionare normală.

10. Acţiunile Centrului în chestiunea fracţionismului

Campania care a culminat în pregătirea congresului a fost concepută în mod deliberat, după Congresul al V-lea mondial, nu ca o muncă de propagandă şi elaborare în întregul partid a directivelor Internaţionalei, tinzând să creeze o adevărată şi utilă conştiinţă colectivă mai avansată, ci ca o agitaţie vizând obţinerea, în modul cel mai expeditiv şi cu efort minim, a renunţării tovarăşilor la aderarea la opiniile stângii. Nu s-a ţinut seama dacă o asemenea metodă era utilă sau dăunătoare partidului sub aspectul eficienţei sale în faţa duşmanilor externi, ci s-a urmărit prin orice mijloace atingerea acelui obiectiv intern.

Se vorbeşte în altă parte despre critica, pe linie istorică şi teoretică, a metodei iluzorii a reprimării de sus a fracţionismului. În cazul italian, Congresul al V-lea acceptase cererea stângii de a renunţa la impuneri de sus şi de a lua act de angajamentul de a nu desfăşura o activitate de opoziţie şi de a participa la întreaga muncă de partid, dar nu şi la conducerea politică. Acest acord a fost încălcat de către Centru printr-o campanie axată nu pe postulate ideologice şi tactice, ci pe acuzaţii disciplinare aduse unor tovarăşi luaţi individual, prezentate în faţa congreselor federale într-o lumină unilaterală.

Constituirea Comitetului de Înţelegere la anunţarea congresului a fost un act spontan, tinzând să evite reacţii individuale şi de grup în sensul dezintegrării, pentru a canaliza acţiunea tuturor tovarăşilor de stânga pe o linie comună şi responsabilă, în limitele stricte ale disciplinei şi cu garanţia respectării drepturilor tuturor tovarăşilor la consultarea partidului. Acest fapt a fost speculat de către Centru şi introdus în planul de agitaţie, prin prezentarea celor de stânga drept fracţionişti şi scizionişti, în cadrul campaniei în care li s-a interzis să se apere, înainte de a se obţine, prin impuneri de sus, voturi împotriva stângii din partea Comitetelor federale.

Planul de agitaţie s-a dezvoltat printr-o revizuire fracţionistă a aparatului de partid şi a funcţiilor locale, prin modul de prezentare a materialelor de contribuţie la discuţie, prin refuzul acordat stângii de a interveni cu reprezentanţi la Congresele federale, culminând cu sistemul de vot nemaiauzit care atribuie în mod automat tezelor Centrului voturile celor absenţi de la consultare.

Oricare ar fi rezultatul unei asemenea activităţi în ceea ce priveşte efectul său numeric majoritar, acesta nu a adus un progres, ci a dăunat conştiinţei ideologice a partidului şi prestigiului său în rândul maselor. Dacă s-au evitat consecinţe mai rele, acest lucru se datorează moderaţiei tovarăşilor de stânga, care au îndurat un asemenea asalt continuu nu pentru că l-ar fi considerat câtuşi de puţin justificat, ci doar din devotament faţă de destinele partidului.

11. Schemă a programului de lucru al partidului

În punctele precedente sunt conţinute premisele din care, potrivit stângii, ar trebui să decurgă sarcinile generale şi particulare ale partidului. Dar este evident în mod prealabil că această problemă s-ar putea pune numai pe baza deciziilor internaţionale. Prin urmare, stânga nu poate decât să indice o schemă de program de acţiune care să fie propusă Internaţionalei pentru îndeplinirea sarcinii Secţiei sale italiene.

Partidul trebuie să pregătească proletariatul pentru reluarea activităţii de clasă şi a luptei împotriva fascismului, utilizând experienţele aspre parcurse de proletariat în ultima perioadă, şi, în acelaşi timp, trebuie să-l pregătească să nu-şi facă iluzii cu privire la schimbările politicii burgheze şi să-l deziluzioneze în legătură cu posibilitatea unui ajutor din partea claselor de mijloc urbane, utilizând experienţele perioadei liberal-democratice pentru a evita repetarea iluziilor pacifiste.

Partidul nu va adresa propuneri de acţiune comună partidelor opoziţiei antifasciste şi nici nu va duce o politică de desprindere spre stânga a opoziţiei înseşi, sau de desprindere a diferitelor partide numite de stânga.

Pentru mobilizarea maselor în jurul programului său, partidul îşi va propune o tactică de front unic de jos, urmărind cu atenţie situaţiile economice pentru a formula revendicările imediate. Ca revendicare politică centrală, partidul va evita să pună venirea la putere a unui guvern care să acorde garanţii de libertate, nu va pune ca obiectiv al cuceririlor de clasă cerinţa libertăţii pentru toţi, ci postulate care să facă evident faptul că libertatea pentru muncitori constă în lezarea libertăţii exploatatorilor şi a burghezilor.

Punându-se astăzi grava problemă a răririi sindicatelor de clasă şi a celorlalte organe imediate ale proletariatului, partidul va lansa înainte de toate lozinca apărării sindicatelor roşii tradiţionale şi a necesităţii renaşterii lor. Activitatea în uzine va evita crearea de organe capabile să golească de eficacitate lozincile cu privire la reconstrucţia sindicală. Ţinând cont de situaţia actuală, partidul va acţiona pentru funcţionarea sindicatelor în „secţiile sindicale de fabrică“, care, reprezentând puternica tradiţie sindicală, se prezintă ca organismele cele mai potrivite pentru conducerea luptelor muncitoreşti, întrucât apărarea acestora este astăzi posibilă tocmai în fabrici. Se va încerca alegerea comisiei interne ilegale de către secţia sindicală de fabrică, urmând ca, de îndată ce va fi posibil, comisia internă să devină un organism ales de masa din fabrică.

În ceea ce priveşte organizarea la sate, este valabil ceea ce s-a spus în legătură cu chestiunea agrară.

Odată utilizate la maximum toate posibilităţile de organizare a grupurilor proletare, va trebui să ne servim de lozinca comitetelor de muncitori şi ţărani, respectând următoarele criterii:
     a) lozinca constituirii Comitetelor de muncitori şi ţărani nu va fi lansată cu o periodicitate intermitentă şi întâmplătoare, ci va fi impusă printr-o campanie energică la o cotitură a situaţiei care să pună în mod evident în faţa maselor necesitatea unei noi încadrări, adică putând fi identificată cu o lozincă clară nu de pură organizare, ci de acţiune a proletariatului;
     b) nucleul Comitetelor va trebui să fie constituit din reprezentanţi ai unor organisme cunoscute în mod tradiţional de către mase, chiar dacă au fost mutilate de reacţiune, precum sindicatele şi organismele analoage, iar nu din convocări de delegaţi politici;
     c) se va putea lansa ulterior lozinca caracterului electiv al Comitetelor, dar în prima perioadă va trebui să fie clar că ele nu sunt Sovietele, adică organele de guvernare ale proletariatului, ci sunt expresia unei alianţe locale şi naţionale a tuturor celor exploataţi pentru apărarea comună.

În ceea ce priveşte relaţiile cu sindicatele fasciste, cu atât mai mult astăzi, când ele nu apar nici măcar formal ca asociaţii voluntare ale maselor, ci sunt adevărate organe oficiale ale alianţei dintre patronat şi fascism, trebuie respinsă în general lozinca pătrunderii în interiorul lor pentru a le dezorganiza. Lozinca reconstrucţiei sindicatelor roşii trebuie să fie concomitentă cu lozinca împotriva sindicatelor fasciste.

Măsurile organizatorice ce trebuie adoptate în interiorul partidului au fost în parte indicate. În raport cu situaţia actuală, este necesar ca ele să fie coordonate cu cerinţe ce trebuie tratate în alt cadru (clandestin). Este de asemenea urgent ca ele să fie sistematizate şi formulate în norme statutare clare, obligatorii pentru toţi, cu scopul de a evita confundarea centralismului sănătos cu supunerea oarbă faţă de dispoziţii arbitrare şi neuniforme, metodă periculoasă pentru coeziunea efectivă a partidului.

12. Perspectivele situaţiei interne a partidului

Situaţia internă politică şi organizatorică a partidului nostru nu poate avea o rezolvare definitivă în cadrul naţional, ci depinde de evoluţiile situaţiei interne şi ale politicii întregii Internaţionale. Va fi o eroare gravă şi o adevărată vină a conducătorilor naţionali şi internaţionali dacă se va continua faţă de stânga metoda nesăbuită a presiunilor de sus şi a reducerii la cazuri de conduită personală a problemei complexe a ideologiei şi a politicii partidului.

Deoarece stânga este mereu fermă pe opiniile sale, trebuie să li se permită tuturor tovarăşilor care nu intenţionează să renunţe la acele opinii să ofere, într-o atmosferă lipsită de târguieli şi ameninţări reciproce, cel mai loial angajament de a executa dispoziţiile organelor de partid şi de a renunţa la orice activitate de opoziţie, fără a pretinde însă participarea lor la Centrul partidului. Este evident că această propunere nu corespunde unei situaţii perfecte în mod abstract, dar ar fi periculos să se creeze partidului iluzia că neajunsurile situaţiei interne pot fi eliminate prin simple măsuri organizatorice mecanice şi prin poziţii personale. Cine ar face acest lucru va fi responsabil de un grav atentat la adresa partidului.

Numai ridicând problema de la această abordare meschină şi punând-o în toată amploarea ei în faţa partidului şi a Internaţionalei se va atinge cu adevărat scopul de a evita înveninarea climatului din partid, şi acesta va fi îndrumat spre depăşirea tuturor dificultăţilor împotriva cărora este chemat să lupte astăzi.

[„Chestiunile generale“ (partea I) au apărut în numerele din 12, 14, 23 şi 26 ianuarie ale ziarului „L’Unità“; textul complet, ca extras, cu titlul „Teze pentru Congresul al III-lea“, Roma 1926].