May Day is the day when the world proletariat reaffirms its identity as an international class, the historic enemy of capital, united in solidarity across all national borders. While capitalism—after promising peace and progress—is dragging humanity toward a new catastrophic war, we reaffirm that the only war the proletariat has to fight is that of the exploited against the exploiters.

Because the working class of every country gains nothing by taking sides in defense of the homeland and the national interests of its own bourgeoisie and state, whether Ukrainian or Russian, Iranian or American, Israeli or an illusory Palestinian state.

Wars are no longer fought to establish national states and modern regimes, but are monstrous convulsions of capitalism in its chaotic historical death throes, which can no longer find outlets for its goods amid the crisis of production and profits.

This need for the destruction wrought by war is recognized by the various imperialist states, which plunge into the abyss not for the idealistic, nationalistic, or religious reasons with which they justify the extermination of entire peoples, but for their own selfish material interests: the conquest of strategic positions and the hoarding of raw materials. In addition to the enormous profiteering involved in the production and sale of bombs, missiles, aircraft, tanks…

These true causes of war are concealed from the working class in order to drag it to the front lines, through ideological terrorism and insane and brutal militarist propaganda. The “enemy” is dehumanized to justify massacres and slaughter. Modern wars, increasingly destructive, are designed to mow down the lives of proletarians at an industrial pace. In fact, the reintroduction of compulsory military service is already being planned in countries where it had been suspended. The working class is sacrificed to bourgeois war. Today, the rearmament of states is imposed on workers through wage cuts, the enforcement of social discipline, and cuts to healthcare, education, and other services.

Bourgeois pacifism, by fostering the illusion of a peaceful capitalism governed by law and international institutions, distracts the working class from its subversive role and thus becomes a fifth column of militarism.

An equal danger to the proletariat’s sound direction is posed by the so-called communist parties, which would like to position it on one side or the other of the shifting front-line of conflict between imperialist powers, in partisan resistance stances, under the pretext of defending alleged victims of aggression or national emancipation. All imperialist powers are at once aggressors and victims of aggression, and there are no longer any unresolved national issues in the world that could serve a progressive social function; rather, they are nothing more than instruments of imperialist war—that is, the supreme reactionary instrument.

Capitalism has exhausted every progressive function it once had everywhere: by now, it is nothing more than a mechanism of destruction that cyclically generates crises, wars, and famines, whether it is managed by governments that claim to uphold democracy and liberalism, or by openly dictatorial, totalitarian, theocratic, or falsely “communist” regimes. The urgent need of capitalists worldwide is to postpone the catastrophe of their mode of production, based on commodity production and wage labor, which is becoming increasingly absurd, irrational, and archaic.

Capitalism is objectively under pressure from communism, a necessity that stems not from a moral ideal but from a historically mature reality.

Thus, its sole common enemy—transcending the opposing war fronts of the past and future—is, ultimately, the working class, which embodies within itself—albeit unconsciously—Communism and the political revolution that paves the way for it. Only the proletariat is the force capable of providing a progressive, rather than reactionary, solution to the crisis of war.

The international and powerful working class can stop the war, turn it into a class war to establish Communism, along a path that begins by fighting to defend wages and living and working conditions and culminates in revolution, turning the weapons that the bourgeoisie will place in the hands of the workers, to send them to the slaughter in the imperialist war, no longer against their proletarian brothers of another country but against their own bourgeois regime, according to the communist slogans of all time: 

- The enemy of the workers is in their own country! 

- The proletarians have no homeland! - Proletarians of all countries, unite!

- Workers of the world, unite!

The proletariat’s class struggle is directed against its own bourgeoisie, which demands sacrifices and even their very lives in the name of the Fatherland—which is nothing other than the homeland of capital.

In every country today, this means, on the one hand, fighting to free the working class from the control of the regime-controlled unions that divide it, disorganize it, and hinder its struggle, and rebuilding powerful class-based unions; and, on the other hand, joining the party of the international communist revolution.

To give full expression to its great strength, the working class must arm itself with its fundamental weapons of struggle: the class-based trade union, which unites and organizes it, and the revolutionary party, which enlightens and leads it.

Under communism, a global society where production is planned to meet human needs rather than for profit, work—once wage labor has been abolished—will cease to be a commodity and a source of exploitation, and social harmony will replace the productive chaos, misery, and horrors of capitalism.

 FOR THE RESURGENCE OF THE CLASS STRUGGLE!
 LONG LIVE RED MAY DAY!

Der Tag der Arbeit ist der Tag, an dem das Weltproletariat seine Identität als internationale Klasse bekräftigt, als der historische Feind des Kapitals, vereinigt durch seine Solidarität über alle Landesgrenzen hinweg. Während der Kapitalismus – nachdem er Frieden und Fortschritt versprochen hatte – die Menschheit in die Richtung eines erneuten katastrophischen Weltkrieges zerrt, beteuern wir, dass der einzige Krieg, den das Proletariat zu kämpfen hat, derjenige der Ausgebeuteten gegen die Ausbeuter ist.

Weil die Arbeiterklasse jedes Landes nichts davon hat, sich für eine Seite in der Verteidigung des Heimatlandes und der nationalen Interessen ihrer eigenen Bourgeoisie zu entscheiden, ob nun ukrainisch oder russisch, iranisch oder amerikanisch, israelisch oder zur Verteidigung eines illusionären palästinensischen Staates.

Kriege werden nicht länger zur Errichtung nationaler Staaten und moderner Regime ausgetragen, sondern sind monströse Krämpfe des Kapitalismus in seinem chaotischen historischen Todeskampf, der inmitten der Krise der Produktion und Profite keine Abnehmer mehr für seine Waren findet.

Der Drang zur Zerstörung durch den Krieg wird von den verschiedenen imperialistischen Staaten erkannt, die sich folglich in den Abgrund stürzen, nicht für die idealistischen, nationalistischen oder religiösen Gründe, mit denen sie die Auslöschung ganzer Völker rechtfertigen, sondern für ihre egoistischen materiellen Interessen: die Eroberung von strategischen Positionen und die Anhäufung von Rohmaterial, zusätzlich zu der gigantischen Profitmacherei, die mit der Produktion und dem Verkauf von Bomben, Raketen, Flugzeugen, Panzern … verbunden ist.

Um sie zur Front zu zerren, werden diese wahren Ursachen des Krieges vor der Arbeiterklasse durch ideologischen Terror und wahnsinnige und brutale militaristische Propaganda verborgen. Der «Feind» wird entmenschlicht, um die Massaker und das Abschlachten zu rechtfertigen. Moderne Kriege, die immer zerstörerischer werden, sind dazu entworfen, die Leben der Proletarier mit industrieller Effizienz auszulöschen. Tatsächlich wird die Wiedereinführung der Wehrpflicht in vielen Ländern, die sie zeitweilig ausgesetzt hatten, bereits geplant. Die Arbeiterklasse wird dem bürgerlichen Krieg geopfert. Die Wiederaufrüstung wird den Arbeitern in Form von Lohnsenkungen, der Durchsetzung sozialer Disziplin sowie Kürzungen im Gesundheitswesen, in der Bildung und in anderen Dienstleistungen auferlegt.

Der bürgerliche Pazifismus, der die Illusion eines friedlichen, durch Gesetze und internationale Institutionen kontrollierten Kapitalismus fördert, lenkt die Arbeiter von ihrer umstürzlerischen Rolle ab, wodurch sie zur fünften Säule des Militarismus werden.

Eine ebenso grosse Gefahr für die klare Richtung des Proletariats geht von den sogenannten «kommunistischen Parteien» aus, die die Arbeiter auf die eine oder andere Seite der sich verschiebenden Frontlinien zwischen den imperialistischen Mächten stellen möchten, indem sie unter dem Vorwand der Verteidigung angeblicher Opfer von Aggression oder nationaler Befreiung parteiische Widerstandshaltungen einnehmen. Alle imperialistischen Mächte sind zugleich Aggressor wie auch Opfer von Aggression. Es gibt keine ungelösten nationalen Probleme mehr auf der Welt, die einer fortschrittlichen sozialen Funktion dienen könnten; vielmehr sind sie nur noch Werkzeuge des imperialistischen Krieges – das heisst, des obersten reaktionären Instrumentes.

Der Kapitalismus hat überall jede fortschrittliche Funktion, die er einst hatte, ausgeschöpft: Mittlerweile ist er nichts als ein Mechanismus der Zerstörung, der zyklisch Krisen, Kriege und Hungersnöte auslöst, unabhängig davon, ob er nun von Regierungen verwaltet wird, die behaupten, die Demokratie und den Liberalismus aufrechtzuerhalten, oder von offen diktatorischen, totalitären, theokratischen oder falschen «kommunistischen» Regimen. Die dringende Not der Kapitalisten weltweit ist es, die totale Katastrophe ihrer zunehmend absurden, irrationalen und veralteten Produktionsweise aufzuschieben, die auf der Warenproduktion und der Lohnarbeit basiert.

Der Kapitalismus steht objektiv unter dem Druck des Kommunismus, eine Notwendigkeit, die nicht auf einem moralischen Ideal, sondern auf einer historisch gewachsenen Realität beruht.

Deshalb ist sein einziger Feind – über alle sich gegenüberstehenden Fronten der Vergangenheit und der Zukunft hinweg – letztendlich die Arbeiterklasse, die in sich – wenn auch unbewusst – den Kommunismus und die politische Revolution, die ihm den Weg ebnet, trägt. Das Proletariat ist die einzige Kraft, die eine fortschrittliche statt reaktionäre Lösung für die Krise des Krieges bietet.

Die internationale und mächtige Arbeiterklasse kann den Krieg stoppen und ihn in einen Bürgerkrieg verwandeln, um den Kommunismus zu etablieren. Dieser Weg beginnt mit der Verteidigung ihrer Löhne und Arbeits- und Lebensbedingungen und findet letztendlich in der Revolution seinen Höhepunkt, indem die Arbeiter ihre Waffen, die ihnen die Bourgeoisie für das Gemetzel des imperialistischen Krieges in die Hände legt, nicht mehr gegen ihre proletarischen Brüder in einem anderen Land, sondern gegen ihr eigenes bürgerliches Regime richten, gemäss den kommunistischen Parolen aller Zeiten:

- Der Hauptfeind der Arbeiter steht im eigenen Land!

- Die Arbeiterklasse hat kein Vaterland!

- Proletarier aller Länder, vereinigt euch!

Der Klassenkampf des Proletariats richtet sich gegen seine eigene Bourgeoisie, die von ihnen das Opfer des eigenen Lebens im Namen des Vaterlands fordert – das nichts als das Heimatland des Kapitals ist.

Das heisst auf der einen Seite, in allen Ländern für die Befreiung der Arbeiterklasse von der Kontrolle der Regimegewerkschaften zu kämpfen, die sie spalten, sie desorganisieren und ihren Kampf behindern, während zugleich die mächtigen klassenbasierten Gewerkschaften wiederaufgebaut werden; und, auf der anderen Seite, der Partei der Internationalen Kommunistischen Revolution beizutreten.

Um ihrer Kraft vollen Ausdruck zu verleihen, muss die Arbeiterklasse sich mit den fundamentalen Waffen des Klassenkampfes ausrüsten: der klassenbasierten Gewerkschaft, die sie vereint und organisiert, und der revolutionären Partei, die sie aufklärt und führt.

Unter dem Kommunismus, einer globalen Gesellschaft, einem Gemeinwesen, in dem die Produktion zur Befriedigung der Bedürfnisse der Menschen statt zur Erzielung von Profiten geplant wird, wird die Arbeit – nachdem die Lohnarbeit abgeschafft wurde – nicht mehr länger eine Ware und die Quelle der Ausbeutung sein, und soziale Harmonie wird die Anarchie in der Produktion, die Misere und die Abscheulichkeiten des Kapitalismus ersetzen.

 FÜR DIE WIEDERAUFFLAMMUNG DES KLASSENKAMPFES
 ES LEBE DER ROTE ERSTE MAI!

El Primero de Mayo es la jornada en la que el proletariado mundial reafirma su propia identidad de clase internacional, enemigo histórico del capital, solidario por encima de cualquier frontera nacional. Mientras el capitalismo –después de haber prometido paz y progreso– está arrastrando a la humanidad hacia una nueva guerra catastrófica, nosotros reafirmamos que la única guerra en la que el proletariado tiene que combatir es la de los explotados contra los explotadores.

Porque el proletariado de todos los países no obtiene ninguna ventaja al alinearse en defensa de la Patria y de los intereses nacionales de la propia burguesía y de su propio Estado, ya sea Ucraniano o Ruso, Iraní o Estadounidense, Israelí o un ilusorio Estado palestino.

Las guerras ya no son para el advenimiento de ordenamientos estatales nacionales y a regímenes modernos, sino monstruosas convulsiones de un capitalismo en su descompuesta histórica agonía, que ya no encuentra salidas para sus mercancías en la crisis de las producciones y de las ganancias.

Esta necesidad de las destrucciones bélicas es asumida por los diversos Estados imperialistas, que se lanzan al abismo no por los motivos ideales, nacionales o religiosos con los que justifican el exterminio de pueblos enteros, sino por sus egoístas intereses materiales: la conquista de posiciones estratégicas y el acaparamiento de materias primas. Además del enorme negocio en la producción y comercialización de bombas, misiles, aviones, tanques...

Estas verdaderas razones de las guerras se ocultan a la clase obrera para arrastrarla al frente con el terrorismo ideológico y la demente y brutal propaganda militarista. El “enemigo” es deshumanizado para justificar matanzas y masacres, porque las guerras modernas, cada vez más destructivas, tienen el objetivo de segar vidas de proletarios a ritmo industrial. Ya se prevé, de hecho –en los países en los que había sido suspendido– la reintroducción del servicio militar obligatorio. La clase obrera es inmolada en la guerra burguesa. Hoy, el rearme de los Estados lo sufren los trabajadores con el empeoramiento de los salarios, la imposición de disciplina social, la reducción de los servicios sanitarios, la escuela, etc.

El pacifismo burgués, al ilusionar con la posibilidad de un capitalismo plácido, regulado por el derecho y por instituciones internacionales, desviando a la clase obrera de su función subversiva, llega a constituir una quinta columna del militarismo.

Igual peligro para la sana dirección del proletariado son los partidos falsamente comunistas que querrían alinearlo de un lado o del otro del cambiante frente de choque entre los imperialismos, en actitudes partisanas y de resistencia, con el pretexto de tener que defender a presuntos agredidos o emancipaciones nacionales. Todos los imperialismos son al mismo tiempo agresores y agredidos, y en el mundo ya no hay cuestiones nacionales no resueltas que puedan tener una función social progresista y no ser, en cambio, más que instrumentos de la guerra imperialista, es decir, del supremo instrumento reaccionario.

El capitalismo ha agotado en todas partes cualquier función progresista: ya no es más que un mecanismo de destrucción que genera cíclicamente crisis, guerras y hambrunas, ya sea gestionado por gobiernos que apelan a la democracia y al liberalismo, o por regímenes abiertamente dictatoriales, totalitarios, teocráticos o falsamente “comunistas”. La necesidad imperiosa de los capitalistas del mundo entero es posponer la catástrofe de su modo de producción basado en la producción de mercancías y en el trabajo asalariado, cada vez más absurdo, irracional y arcaico.

El capitalismo está objetivamente acosado por el Comunismo, necesidad que no nace de un ideal moral sino de una realidad históricamente madura.

Por lo tanto, su único enemigo común, por encima de los pasados y futuros frentes de guerra contrapuestos, es, en última instancia, la clase obrera, portadora en sí misma –aunque sea inconscientemente– del Comunismo y de la Revolución política que le abre el camino. Solo el proletariado es la fuerza que puede dar a la crisis de guerra una solución progresista y no reaccionaria.

La internacional y potente clase obrera podrá detener la guerra, transformarla en guerra entre las clases para instaurar el Comunismo, a lo largo de un camino que comienza luchando en defensa del salario y de las propias condiciones de vida y de trabajo y culmina en la revolución, volviendo las armas que la burguesía pondrá en manos de los trabajadores para enviarlos al matadero en la guerra imperialista, ya no contra los hermanos proletarios de otro país, sino contra el propio régimen burgués, según las consignas comunistas de siempre:

¡El enemigo de los trabajadores está en su propio país!

¡Los proletarios no tienen patria!

¡Proletarios de todos los países, uníos!

La guerra de clase de los proletarios es contra la propia burguesía que les pide sacrificios y la vida misma en nombre de la Patria, que no es otra cosa que la patria del capital.

En cada país hoy esto implica, por un lado, luchar por liberar a la clase obrera del control de los sindicatos del régimen que la dividen, la desorganizan e impiden su lucha, reconstruyendo potentes sindicatos de clase; por otro lado, militar en el partido de la revolución comunista internacional.

Para expresar su gran fuerza, la clase trabajadora debe dotarse de sus armas fundamentales de batalla: el Sindicato de clase, que la una y organice, y el Partido revolucionario, que la ilumine y dirija.

En el comunismo, una sociedad mundial donde la producción está planificada para atender las necesidades humanas y no para la ganancia, el trabajo –superado el asalariado– dejará de ser mercancía y explotación, y la armonía social suplantará la anarquía productiva, las miserias y los horrores del capitalismo.

¡POR LA REANUDACIÓN DE LA LUCHA DE CLASES!

¡VIVA EL PRIMERO DE MAYO ROJO!

Le 1er Mai est le jour où le prolétariat mondial réaffirme son identité en tant que classe internationale, l’ennemi historique du capital, uni dans la solidarité au-delà de toutes les frontières nationales. Tandis que le capitalisme — après avoir promis la paix et le progrès — entraîne l’humanité vers une nouvelle guerre catastrophique, nous réaffirmons que la seule guerre que le prolétariat ait à mener est celle des exploités contre les exploiteurs.

Parce que la classe ouvrière de chaque pays ne gagne rien à prendre parti dans la défense de la patrie et des intérêts nationaux de sa propre bourgeoisie et de son État, qu’ils soient ukrainiens ou russes, iraniens ou américains, israéliens ou d’un État palestinien illusoire.

Les guerres ne sont plus menées pour établir des États nationaux et des régimes modernes, mais sont des convulsions monstrueuses du capitalisme dans ses convulsions chaotiques d’agonie historique, qui ne peut plus trouver de débouchés pour ses marchandises au milieu de la crise de production et de profits.

Ce besoin de destruction engendré par la guerre est reconnu par les différents États impérialistes, qui plongent dans l’abîme non pour des raisons idéalistes, nationalistes ou religieuses par lesquelles ils justifient l’extermination de peuples entiers, mais pour leurs propres intérêts matériels égoïstes : la conquête de positions stratégiques et l’accaparement des matières premières. À cela s’ajoute l’énorme profit tiré de la production et de la vente de bombes, missiles, avions, chars…

Ces véritables causes de la guerre sont dissimulées à la classe ouvrière afin de l’entraîner sur les lignes de front, par le terrorisme idéologique et une propagande militariste folle et brutale. L’« ennemi » est déshumanisé afin de justifier massacres et tueries. Les guerres modernes, de plus en plus destructrices, sont conçues pour faucher les vies des prolétaires à un rythme industriel. En fait, la réintroduction du service militaire obligatoire est déjà envisagée dans des pays où il avait été suspendu. La classe ouvrière est sacrifiée à la guerre bourgeoise. Aujourd’hui, le réarmement des États est imposé aux travailleurs par des baisses de salaires, l’imposition d’une discipline sociale et des coupes dans la santé, l’éducation et d’autres services.

Le pacifisme bourgeois, en nourrissant l’illusion d’un capitalisme pacifique régi par le droit et des institutions internationales, détourne la classe ouvrière de son rôle subversif et devient ainsi une cinquième colonne du militarisme.

 Un danger égal pour l’orientation saine du prolétariat est représenté par les soi-disant partis communistes, qui voudraient le positionner d’un côté ou de l’autre de la ligne de front changeante du conflit entre puissances impérialistes, dans des positions de résistance partisane, sous prétexte de défendre de prétendues victimes d’agression ou une émancipation nationale. Toutes les puissances impérialistes sont à la fois agresseurs et victimes d’agression, et il n’existe plus dans le monde de questions nationales non résolues pouvant jouer une fonction sociale progressive ; elles ne sont rien d’autre que des instruments de guerre impérialiste — c’est-à-dire l’instrument réactionnaire suprême.

Le capitalisme a épuisé partout toute fonction progressive qu’il a pu avoir : désormais, il n’est plus qu’un mécanisme de destruction qui génère cycliquement crises, guerres et famines, qu’il soit géré par des gouvernements se réclamant de la démocratie et du libéralisme, ou par des régimes ouvertement dictatoriaux, totalitaires, théocratiques ou faussement « communistes ». Le besoin urgent des capitalistes du monde entier est de retarder la catastrophe de leur mode de production, fondé sur la production de marchandises et le travail salarié, qui devient de plus en plus absurde, irrationnel et archaïque.

Le capitalisme est objectivement sous la pression du communisme, nécessité qui ne découle pas d’un idéal moral mais d’une réalité historiquement mûre.

Ainsi, son seul ennemi commun — transcendant les fronts de guerre opposés du passé et du futur — est, en fin de compte, la classe ouvrière, qui porte en elle — bien que de manière inconsciente — le communisme et la révolution politique qui lui ouvre la voie. Seul le prolétariat est la force capable de fournir une solution progressive, et non réactionnaire, à la crise de la guerre.

La classe ouvrière internationale et puissante peut arrêter la guerre, la transformer en guerre de classe pour instaurer le communisme, sur une voie qui commence par la lutte pour la défense des salaires et des conditions de vie et de travail et culmine dans la révolution, en retournant les armes que la bourgeoisie mettra entre les mains des travailleurs pour les envoyer au massacre dans la guerre impérialiste, non plus contre leurs frères prolétaires d’un autre pays mais contre leur propre régime bourgeois, selon les mots d’ordre communistes de toujours :

La lutte de classe du prolétariat est dirigée contre sa propre bourgeoisie, qui exige des sacrifices et même leur vie au nom de la Patrie — qui n’est rien d’autre que la patrie du capital.

Dans chaque pays aujourd’hui, cela signifie, d’une part, lutter pour libérer la classe ouvrière du contrôle des syndicats contrôlés par le régime qui la divisent, la désorganisent et entravent sa lutte, et reconstruire de puissants syndicats de classe ; et, d’autre part, rejoindre le parti de la révolution communiste internationale.

Pour donner pleine expression à sa grande force, la classe ouvrière doit s’armer de ses armes fondamentales de lutte : le syndicat de classe, qui l’unit et l’organise, et le parti révolutionnaire, qui l’éclaire et la dirige.

Sous le communisme, une société mondiale où la production est planifiée pour répondre aux besoins humains plutôt que pour le profit, le travail — une fois le travail salarié aboli — cessera d’être une marchandise et une source d’exploitation, et l’harmonie sociale remplacera le chaos productif, la misère et les horreurs du capitalisme.

 POUR LA RÉSURGENCE DE LA LUTTE DE CLASSE !
 VIVE LE 1er MAI ROUGE !

Il Primo Maggio è la giornata in cui il proletariato mondiale riafferma la propria identità di classe internazionale, nemico storico del capitale, solidale al di sopra di ogni frontiera nazionale.

Mentre il capitalismo – dopo aver promesso pace e progresso – sta trascinando l’umanità verso una nuova catastrofica guerra noi riaffermiamo che la sola guerra che il proletariato ha da combattere è quella degli sfruttati contro gli sfruttatori.

Perché il proletariato di tutti i paesi non trae alcun vantaggio dallo schierarsi in difesa della Patria e degli interessi nazionali della propria borghesia e del proprio Stato, sia esso Ucraino o Russo, Iraniano o Statunitense, Israeliano o un illusorio Stato palestinese.

Le guerre ormai non sono più per addivenire a sistemazioni statali nazionali e a regimi moderni, ma mostruose convulsioni di un capitalismo nella sua scomposta storica agonia, che non trova più sbocchi per le sue merci, nella crisi delle produzioni e dei profitti.

Questa necessità delle distruzioni belliche viene recepita dai vari Stati imperialisti, che si gettano nell’abisso non per i motivi ideali, nazionali o religiosi, con cui giustificano lo sterminio di popoli interi, ma per i loro egoistici interessi materiali, la conquista di posizioni strategiche, delle materie prime, del petrolio, delle terre rare. Oltre che per l’enorme affarismo nella produzione e smercio di bombe, missili, aerei, carri armati...

Queste vere ragioni delle guerre sono nascoste alla classe operaia per trascinarla al fronte, col terrorismo ideologico e la demente e brutale propaganda militarista. Il “nemico” è disumanizzato per giustificare stragi e massacri. Perché le guerre moderne, sempre più distruttive, hanno lo scopo di falciare vite di proletari a ritmo industriale. Già infatti si prevede – nei paesi in cui era stato sospeso – la reintroduzione del servizio militare obbligatorio. Alla guerra borghese è immolata la classe operaia. Oggi il riarmo degli Stati è subìto dai lavoratori con peggioramento dei salari, imposizione di disciplina sociale, riduzione dei servizi sanitari, scuola, ecc.

Il pacifismo borghese, nell’illudere sulla possibilità di un placido capitalismo, regolato dal diritto e da istituzioni internazionali, distogliendo la classe operaia dalla sua funzione sovversiva, viene a costituire una quinta colonna del militarismo.

Uguale pericolo per il sano indirizzo del proletariato sono i partiti falsamente comunisti che lo vorrebbero schierare da un lato o dall’altro del mutevole fronte d’urto fra gli imperialismi, in atteggiamenti partigiani, resistenziali, col pretesto di dover difendere presunti aggrediti o emancipazioni nazionali. Tutti gli imperialismi sono ad un tempo aggressori ed aggrediti e nel mondo non vi sono più questioni nazionali che possano avere una funzione sociale progressiva, sono solo pretesti per la guerra imperialista, cioè del supremo strumento reazionario.

Il capitalismo ormai non è altro che un meccanismo di distruzione che genera ciclicamente crisi, guerre e carestie, sia che venga gestito da governi che si richiamano alla democrazia e al liberalismo, sia da regimi apertamente dittatoriali, totalitari, teocratici o falsamente “comunisti”. La necessità impellente dei capitalisti del mondo intero è rimandare la catastrofe del loro modo di produzione fondato sulla produzione di merci e sul lavoro salariato, sempre più assurdo, irrazionale, arcaico.

Il capitalismo è oggettivamente incalzato dal Comunismo, necessità che non nasce da un ideale morale ma da una realtà storicamente matura.

Quindi il suo comune unico nemico, al di sopra dei passati e futuri contrapposti fronti di guerra, è, in ultima istanza, la classe operaia, portatrice in sé – anche se incosciente – del Comunismo, e della Rivoluzione politica che ne apre la strada. Solo il proletariato è la forza che può dare alla crisi di guerra una soluzione progressiva e non reazionaria.

La internazionale e potente classe operaia potrà fermare la guerra, capovolgerla in guerra tra le classi per instaurare il Comunismo, lungo una strada che inizia lottando in difesa del salario e delle proprie condizioni di vita e di lavoro e culmina nella rivoluzione, volgendo le armi che la borghesia metterà in mano ai lavoratori, per mandarli al macello nella guerra imperialista, non più contro i fratelli proletari di un altro paese ma contro il proprio regime borghese, secondo le parole d’ordine comuniste di sempre:

La guerra di classe dei proletari è contro la propria borghesia che gli chiede sacrifici e la vita stessa in nome della Patria, che altro non è che la patria del capitale.

In ogni paese oggi ciò implica da un lato lottare per liberare la classe operaia dal controllo dei sindacati di regime che la dividono, la disorganizzano, ne impediscono la lotta, ricostruendo potenti sindacati di classe; dall’altro militare nel partito della rivoluzione comunista internazionale.

Per esprimere la sua grande forza, la classe lavoratrice deve dotarsi delle sue fondamentali armi di battaglia: il Sindacato di classe, che la unisca e organizzi, e il Partito rivoluzionario, che la illumini e diriga.

Nel comunismo, una società mondiale dove la produzione è pianificata per i bisogni umani e non per il profitto, il lavoro – superato il salariato – cesserà di essere merce e sfruttamento e l’armonia sociale soppianterà l’anarchia produttiva, le miserie e gli orrori del capitalismo.

 PER LA RIPRESA DELLA LOTTA DI CLASSE!
 VIVA IL PRIMO MAGGIO ROSSO!

1 Mai este ziua în care proletariatul mondial își reafirmă identitatea de clasă internațională, inamicul istoric al capitalului, unit în solidaritate dincolo de toate granițele naționale. În timp ce capitalismul — după ce a promis pace și progres — trage umanitatea către un nou război catastrofal, noi reafirmăm că singurul război pe care trebuie să-l poarte proletariatul este cel al exploataților împotriva exploatatorilor.

Deoarece clasa muncitoare din nicio țară nu câștigă nimic luând partea apărării patriei și a intereselor naționale ale propriei burghezii și ale propriului stat, fie el ucrainean sau rus, iranian sau american, israelian sau un iluzoriu stat palestinian.

Războaiele nu se mai poartă pentru a stabili state naționale și regimuri moderne, ci sunt convulsii monstruoase ale capitalismului aflat în haotica sa agonie istorică, un sistem care nu mai găsește piețe de desfacere pentru mărfurile sale în mijlocul crizei de producție și de profit.

Această nevoie de distrugere provocată de război este recunoscută de diversele state imperialiste, care se aruncă în abis nu din motive idealiste, naționaliste sau religioase cu care justifică exterminarea unor popoare întregi, ci pentru propriile interese materiale egoiste: cucerirea de poziții strategice și acapararea de materii prime. Pe lângă profiturile enorme pe care le implică producția și vânzarea de bombe, rachete, avioane și tancuri...

Aceste cauze reale ale războiului îi sunt ascunse clasei muncitoare pentru a o atrage pe linia frontului, prin terorism ideologic și printr-opropagandă militaristă nebună și brutală. „Inamicul“ este dezumanizat pentru a justifica masacrele și măcelul. Războaiele moderne, din ce în ce mai distructive, sunt concepute pentru a secera viețile proletarilor într-un ritm industrial. De fapt, reintroducerea serviciului militar obligatoriueste deja planificată în țările în care fusese suspendat. Clasa muncitoare este sacrificată pe altarul războiului burghez. Astăzi, reînarmarea statelor le este impusă muncitorilor prin tăieri salariale, prin impunerea disciplinei sociale și prin reduceri bugetare în sănătate, educație și alte servicii.

Pacifismul burghez, promovând iluzia unui capitalism pașnic, guvernat de lege și de instituții internaționale,distrage clasa muncitoare de la rolul ei subversiv, devenind astfel o a cincea coloană a militarismului.

Un pericol la fel de mare pentru orientarea justă a proletariatului îl reprezintă așa-zisele partide comuniste, care ar dori să îl poziționeze de o parte sau de alta a liniei mișcătoare a frontului în conflictul dintre puterile imperialiste, în atitudini de rezistență partizană, sub pretextul apărării presupuselor victime ale agresiunii sau al emancipării naționale. Toate puterile imperialiste sunt în același timp agresori și victime ale agresiunii, și nu mai există nicăieri în lume chestiuni naționale nerezolvate care ar putea îndeplini o funcție socială progresistă; mai degrabă, acestea nu sunt altceva decât instrumente ale războiului imperialist — adică instrumentul reacționar suprem.

Capitalismul și-a epuizat pretutindeni orice funcție progresistă pe care a avut-o cândva: la ora actuală, el nu mai este nimic altceva decât un mecanism de distrugere care generează ciclic crize, războaie și foamete, indiferent dacă este gestionat de guverne care pretind că susțin democrația și liberalismul, sau de regimuri deschis dictatoriale, totalitare, teocratice sau fals „comuniste“. Nevoia urgentă a capitaliștilor din întreaga lume este de a amâna catastrofa modului lor de producție, bazat pe producția de mărfuri și pe munca salariată, care devine din ce în ce mai absurd, irațional și arhaic.

Capitalismul se află, în mod obiectiv, sub presiunea comunismului, o necesitate care nu decurge dintr-un ideal moral, ci dintr-o realitate istorică matură.

Astfel, singurul său inamic comun — dincolo de fronturile de război opuse din trecut și din viitor — este, în cele din urmă, clasa muncitoare, care poartă în sine — deși inconștient — Comunismul și revoluția politică ce îi deschide calea. Doar proletariatul este forța capabilă să ofere o soluție progresistă, și nu una reacționară, la criza războiului.

Internațională și puternică, clasa muncitoare poate opri războiul, transformându-l într-un război de clasă pentru instaurarea Comunismului, pe o cale care începe prin lupta pentru apărarea salariilor și a condițiilor de viață și de muncă și culminează cu revoluția, îndreptând armele pe care burghezia le va pune în mâinile muncitorilor, pentru a-i trimite la măcel în războiul imperialist, nu împotriva fraților lor proletari din altă țară, ci împotriva propriului regim burghez, conformlozincilor comuniste clasice:

- Inamicul muncitorilor se află în propria lor țară!

- Proletarii nu au patrie!

- Proletari din toate țările, uniți-vă!

- Muncitori din lumea întreagă, uniți-vă!

Lupta de clasă a proletariatului este îndreptată împotriva propriei burghezii, care îi cere sacrificii și chiar însăși viața în numele Patriei — care nu este altceva decât patria capitalului.

În fiecare țară, astăzi, acest lucru înseamnă, pe de o parte, a lupta pentru eliberarea clasei muncitoare de sub controlul sindicatelor de regim care o divizează, o dezorganizează și îi împiedică lupta, și reconstruirea unor sindicate de clasă puternice; iar pe de altă parte, înseamnă alăturarea la partidul revoluției comuniste internaționale.

Pentru a-și exprima pe deplin marea forță, clasa muncitoare trebuie să se înarmeze cu armele ei fundamentale de luptă: sindicatul de clasă, care o unește și o organizează, și partidul revoluționar, care o luminează și o conduce.

În comunism, o societate globală în care producția este planificată pentru a satisface nevoile umane și nu pentru profit, munca — odată ce munca salariată va fi desființată — va înceta să mai fie o marfă și o sursă de exploatare, iar armonia socială va înlocui anarhia din producție, mizeria și ororile capitalismului.

 PENTRU RENAȘTEREA LUPTEI DE CLASĂ!
 TRĂIASCĂ 1 MAI ROȘU!

Ang Araw ng Mayo ang araw kung kailan muling pinagtitibay ng pandaigdigang proletaryado ang pagkakakilanlan nito bilang isang internasyonal na uri, ang makasaysayang kaaway ng kapital, na nagkakaisa sa solidaridad sa lahat ng pambansang hangganan. Habang ang kapitalismo—matapos mangako ng kapayapaan at pag-unlad—ay kinakaladkad ang sangkatauhan patungo sa isang bagong sakunang digmaan, muli nating pinagtitibay na ang tanging digmaang dapat labanan ng proletaryado ay ang laban ng mga pinagsasamantalahan laban sa mga nagsasamantala.

Sapagkat ang uring manggagawa ng bawat bansa ay walang mapapala sa pagpanig para sa pagtatanggol sa tinubuang lupa at sa mga pambansang interes ng sarili nitong burgesya at estado, maging ito ay Ukraynyano o Ruso, Iranyano o Amerikano, Israeli o isang mapanlinlang na estadong Palestino.

Ang mga digmaan ay hindi na ipinapakipaglaban upang itatag ng mga pambansang estado at makabagong rehimen, kundi mga halimaw na pangingisay ng kapitalismo sa magulo at makasaysayang paghihingalo nito, na hindi na makahanap ng mga mapaglalagyan para sa mga kalakal nito sa gitna ng krisis sa produksyon at kita.

Ang pangangailangang ito para sa pagkawasak na dulot ng digmaan ay kinikilala ng iba't ibang imperyalistang estado, na bumubulusok sa kailaliman hindi dahil sa mga ideyalistiko, nasyonalistiko, o relihiyosong dahilan na ginagamit nilang katwiran sa pagpuksa sa buong mamamayan, kundi para sa sarili nilang makasariling materyal na interes: ang pananakop sa mga istratehikong posisyon at ang pag-iimbak ng mga hilaw na materyales. Bukod pa sa napakalaking pagkakamal ng tubo sa produksyon at pagbebenta ng mga bomba, misil, eroplano, tangke…

Ang mga tunay na sanhing ito ng digmaan ay itinitago sa uring manggagawa upang kaladkarin sila sa mga front line, sa pamamagitan ng ideolohikal na terorismo at baliw at malupit na militaristang propaganda. Ang “kaaway” ay tinatanggalan ng pagkatao upang bigyang-katwiran ang mga masaker at pagpaslang. Ang mga makabagong digmaan, na lalong nagiging mapangwasak, ay idinisenyo upang anihin ang mga buhay ng mga proletaryo sa bilis na pang-industriya. Sa katunayan, ang muling pagpapatupad ng sapilitang serbisyo militar ay pinaplano na sa mga bansang sinuspinde ito noon. Ang uring manggagawa ay isinasakripisyo para sa burges na digmaan. Ngayon, ang muling pag-aarmas ng mga estado ay ipinapataw sa mga manggagawa sa pamamagitan ng pagbabawas ng sahod, pagpapatupad ng disiplinang panlipunan, at pagbabawas sa badyet sa kalusugan, edukasyon, at iba pang serbisyo.

Ang burges na pasipismo, sa pamamagitan ng pagpapakalat ng ilusyon ng isang mapayapang kapitalismo na pinamamahalaan ng batas at mga pandaigdigang institusyon, ay umaagaw sa atensyon ng uring manggagawa mula sa mapanghimagsik nitong tungkulin at sa gayon ay nagiging isang "ikalimang haligi" ng militarismo.

Isang katumbas na panganib sa wastong direksyon ng proletaryado ang inihaharap ng mga tinatawag na partidong komunista, na nagnanais na ipuwesto sila sa isang panig o sa kabila ng nagbabagong paunang hanay ng tunggalian sa pagitan ng mga imperyalistang kapangyarihan, sa mga posisyon ng partisanong paglaban, sa ilalim ng pretesto ng pagtatanggol sa mga diumano’y biktima ng agresyon o pambansang paglaya. Ang lahat ng imperyalistang kapangyarihan ay sabay-sabay na mga agresor at biktima ng agresyon, at wala na ngayong anumang hindi pa nalulutas na pambansang isyu sa mundo na maaaring magsilbi sa isang progresibong panlipunang tungkulin; sa halip, ang mga ito ay wala nang iba kundi mga instrumento ng imperyalistang digmaan—alalaong baga’y, ang pinakamataas na reaksyunaryong instrumento.

Ang kapitalismo ay sagad na sa bawat progresibong tungkulin na mayroon ito noon kahit saan: sa ngayon, ito ay wala nang iba kundi isang mekanismo ng pagkawasak na siklikal na lumilikha ng mga krisis, digmaan, at kagutuman, ito man ay pinamamahalaan ng mga pamahalaang nag-aangking nagtatanggol sa demokrasya at liberalismo, o ng mga hayagang diktatoryal, totalitaryo, teokratiko, o huwad na “komunistang” rehimen. Ang kagyat na pangangailangan ng mga kapitalista sa buong mundo ay ipagpaliban ang sakuna ng kanilang moda ng produksyon, na nakabatay sa produksyon ng bilihin at paggawang may sahod, na lalong nagiging katawa-tawa, hindi makatwiran, at makaluma.

Ang kapitalismo ay obhetibong nasa ilalim ng presyon mula sa komunismo, isang pangangailangan na nagmumula hindi sa isang moral na ideyal kundi sa isang makasaysayang hinog na realidad.

Kaya naman, ang tanging karaniwang kaaway nito—na nangingibabaw sa magkakasalungat na panig ng digmaan sa nakaraan at hinaharap—sa huli, ay ang uring manggagawa, na nagtataglay sa loob nito—bagaman hindi namamalayan—ng Komunismo at ng politikal na rebolusyong nagbibigay-daan para dito. Ang proletaryado lamang ang puwersang may kakayahang magbigay ng progresibong, sa halip na reaksyunaryong, solusyon sa krisis ng digmaan.

Ang pandaigdig at makapangyarihang uring manggagawa ay maaaring magpatigil sa digmaan, gawin itong isang digmaang pang-uri upang itatag ang Komunismo, sa isang landas na nagsisimula sa pakikipaglaban para ipagtanggol ang sahod at mga kondisyon sa pamumuhay at pagtatrabaho at nagtatapos sa rebolusyon, na ibinabaling ang mga sandata na ilalagay ng burgesya sa mga kamay ng mga manggagawa, upang ipadala sila sa katayan sa imperyalistang digmaan, hindi na laban sa kanilang mga kapatid na proletaryo sa ibang bansa kundi laban sa kanilang sariling burges na rehimen, alinsunod sa mga komunistang islogan sa lahat ng panahon:

• Ang kaaway ng mga manggagawa ay nasa sarili nilang bansa!

• Ang mga proletaryo ay walang bayan!

• Mga proletaryo ng lahat ng bansa, magkaisa!

• Mga manggagawa ng daigdig, magkaisa!

Ang pakikibaka ng uri ng proletaryado ay nakatuon laban sa sarili nitong burgesya, na humihingi ng mga sakripisyo at maging ang kanilang mga buhay sa ngalan ng Amang-Bayan—na wala nang iba kundi ang tinubuang lupa ng kapital.

Sa bawat bansa ngayon, nangangahulugan ito, sa isang banda, ng pakikipaglaban upang palayain ang uring manggagawa mula sa kontrol ng mga unyong kontrolado ng rehimen na naghahati rito, nanggugulo rito, at humahadlang sa pakikibaka nito, at muling pagbuo ng makapangyarihang mga unyong nakabatay sa uri; at sa kabilang banda, ang pagsali sa partido ng pandaigdigang rebolusyong komunista.

Upang maipahayag nang lubos ang dakilang lakas nito, ang uring manggagawa ay dapat mag-armas ng sarili gamit ang mga pangunahing sandata nito sa pakikibaka: ang unyong nakabatay sa uri, na nagbubuklod at nag-oorganisa rito, at ang rebolusyonaryong partido, na nagbibigay-liwanag at namumuno rito.

Sa ilalim ng komunismo, isang pandaigdigang lipunan kung saan ang produksyon ay pinaplano upang matugunan ang mga pangangailangan ng tao sa halip na para sa kita, ang trabaho—kapag ang paggawang may sahod ay naalis na—ay titigil na sa pagiging isang bilihin at pinagmumulan ng pagsasamantala, at ang panlipunang pagkakaisa ang papalit sa produktibong kaguluhan, kahirapan, at mga kakila-kilabot na bahagi ng kapitalismo.

 PARA SA MULING PAGBANGON NG PAKIKIBAKA NG URI!
 MABUHAY ANG PULANG ARAW NG MAYO!

1 Mayıs, dünya proletaryasının sermayenin tarihsel düşmanı olarak, uluslararası sınıf kimliğini bütün ülke sınırlarının ötesinde dayanışma halinde yeniden teyit ettiği gündür. Kapitalizm sahte bir barış ve ilerleme vaat ettikten sonra insanlığı felaket getirecek yeni bir savaşa sürüklerken, bizler proletaryanın savaşması gereken tek savaşın, sömürülenlerin sömürenlere karşı savaşı olduğunu yineliyoruz.

Çünkü bütün ülkelerin proletaryası, ister Ukrayna'da ister Rusya'da, ister İran'da ister ABD'de, ister İsrail'de ister hayali bir Filistin devletinde olsun, vatanını ve kendi burjuvazisinin ve devletinin ulusal çıkarlarını savunmak için taraf tutmaktan hiçbir şey kazanamaz.

Artık savaşlar, yeni ulus devletler veya modern rejimler kurma çabaları değil, üretim ve kâr krizinde malları için yeni pazarlar bulamayan, tarihsel çöküşünün sancıları içindeki kapitalizmin sefil çırpınışlarıdır.

Birçok emperyalist devlet, savaşın getireceği yıkıma ihtiyaç duyduğunun farkındadır. Bu devletler, halkların yok edilmesini meşrulaştırdıkları ideolojik, milliyetçi veya dini nedenlerle değil, kendi bencil maddi çıkarlarıyla ve bomba, füze, uçak, tank üretimi ve satışından elde edilen muazzam kârın yanı sıra stratejik konumların ve hammaddelerin ele geçirilmesi amacıyla uçuruma doğru ilerlemektedirler.

Savaşların esas nedenleri, ideolojik terör ve zalim militarist propaganda yoluyla işçi sınıfını cepheye sürüklemek için onlardan gizlenir. Katliamları ve soykırımları meşrulaştırmak için “düşman” insanlıktan çıkarılır. Giderek daha yıkıcı hale gelen modern savaşların amacı, endüstriyel bir hızla proleterlerin hayatlarını biçmektir. Nitekim, kaldırıldığı ülkelerde dahi zorunlu askerlik hizmetinin tekrar yürürlüğe konulması düşünülmektedir. İşçi sınıfı, burjuva savaşına kurban edilmektedir. Bugün devletlerin yeniden silahlanması, maaş kesintileriyle, toplumsal disiplinin dayatılmasıyla ve sağlık hizmetleri, eğitim ve diğer hizmetler için bütçelerin kısıtlanmasıyla işçilere dayatılmaktadır.

Burjuva pasifizmi, hukuk ve uluslararası kurumlar tarafından yönetilen barışçıl bir kapitalizm yanılsamasını savunarak işçi sınıfını yıkıcı işlevinden uzaklaştırır ve militarizmin “beşinci kolunu” oluşturur.

Proletaryanın doğru yöne yönelememesini sağlayan eşit derecede tehlikeli bir diğer unsur ise, ona sözde savaş mağdur devleti veya ulusal kurtuluşu savunma bahanesiyle, emperyalist güçler arasındaki çatışmanın değişen cephe hatlarında iki taraftan birini savunmaya yönelik partizan direnişçi tavırlar aşılamak isteyen sözde komünist partilerdir. Tüm emperyalist güçler aynı anda hem saldırgan hem de saldırıya uğrayan taraftır ve dünyada artık ilerici bir toplumsal işlevi olabilecek ulusal kurtuluş mücadeleleri kalmamıştır, artık bunlar en büyük gerici araç olan emperyalist savaşın araçlarından başka bir şey değildirler.

Kapitalizm bir zamanlar sahip olduğu ilerici işlevini artık dünyanın her yerinde yitirmiştir: O artık, ister demokrasiyi ve liberalizmi savunan hükümetler tarafından, ister açıkça diktatörlük, totaliterlik, teokrasi veya sahte “komünist” rejimler tarafından yönetilsin, döngüsel olarak krizler, savaşlar ve kıtlıklar üreten bir yıkım mekanizmasından başka bir şey değildir. Dünya çapındaki kapitalistlerin acil ihtiyacı, giderek daha absürt, irrasyonel ve arkaik hale gelen meta üretimi ve ücretli emek üzerine kurulu üretim biçimlerinin felaketini ertelemektir.

Kapitalizm, nesnel olarak Komünizmin baskısı altındadır, bu zorunluluk ahlaki bir idealden değil, tarihsel olarak olgunlaşmış bir gerçeklikten doğmaktadır.

Dolayısıyla nihayetinde, kapitalizmin geçmişteki ve gelecekteki düşman savaş cephelerinin ötesindeki tek ortak düşmanı, komünizmin ve bilinçsiz de olsa ona yol açan siyasi devrimin taşıyıcısı olan işçi sınıfıdır. Savaş krizine gerici olmayan, ilerici bir çözüm getirebilecek tek güç proletaryadır.

Uluslararası ve güçlü işçi sınıfı, savaşı durdurabilir, onu sınıflar arası bir savaşa dönüştürerek komünizmi kurabilir. Bu yol, ücretleri, yaşam ve çalışma koşullarını savunmak için mücadeleyle başlar ve devrimle sonuçlanır. İşçiler, ellerine burjuvazi tarafından onları emperyalist savaşta katliama göndermek için verilecek silahlarla, artık başka bir ülkeden proleter kardeşlerine karşı değil, kendi burjuva rejimlerine karşı savaşırlar. Tüm zamanların komünist sloganlarına göre:

Proletaryanın sınıf savaşı, sermayenin vatanından başka bir şey ifade etmeyen vatan adına kendilerinden fedakarlık bekleyen, hatta can vermelerini isteyen kendi burjuvazisine karşıdır.

Bu, bugün her ülkede bir yandan işçi sınıfını, onu bölen, örgütlenmesinin önüne geçen ve mücadelesini engelleyen rejim sendikalarının baskısından kurtarmak ve güçlü sınıf sendikalarını yeniden inşa etmek için mücadele etmek; diğer yandan da enternasyonal komünist devrimin partisine katılmak anlamına gelir.

İşçi sınıfı, büyük gücünü tam anlamıyla ortaya koymak için mücadelesinin vazgeçilmez silahlarıyla donanmalıdır: onu birleştiren ve örgütleyen sınıf sendikası ve onu aydınlatan ve yönlendiren devrimci parti.

Ücretli emek bir kez ortadan kalktığında, komünizmde, dünya çapında üretimin kâr amacı güdülmeksizin insan ihtiyaçlarını karşılamak için planlandığı bir toplumda, emek bir meta ve sömürü kaynağı olmaktan çıkacak ve kapitalizmin üretken kaosunun, sefaletinin ve dehşetinin yerini toplumsal dayanışma alacaktır.

 SINIF MÜCADELESİNİN YENİDEN DİRİLİŞİ İÇİN!
 YAŞASIN KIZIL 1 MAYIS!