Un eveniment violent de tip „dublu seismic” — un cutremur cu magnitudinea de 7,2, urmat de unul mai puternic, de 7,5 Mw, cu epicentrul sub statul Yaracuy — a zguduit nordul și centrul Venezuelei miercuri, 24 iunie. Deși epicentrul geofizic a fost localizat în Yaracuy, unde, din fericire, pagubele aduse infrastructurii au fost minore, unda de șoc și-a descătușat cea mai mare parte a furiei distructive asupra marilor centre urbane și a hub-urilor speculației imobiliare de pe coastă: Caracas, La Guaira, Tucacas, Morón și Puerto Cabello.

În timp ce mașinile de propagandă ale presei burgheze și ale reformismului local varsă lacrimi de crocodil, făcând apel la „unitatea națională” și la „solidaritatea patriotică”, cruda realitate a relațiilor de producție capitaliste planează asupra dărâmăturilor. Departe de a fi o catastrofă pur geofizică, această tragedie materială demonstrează clar teza comunistă: natura ajunge să facă treaba murdară îndeplinită de obicei de războaiele imperialiste, oferind capitalismului senil distrugerea violentă a forțelor productive și a capitalului constant de care are nevoie disperată pentru a respira din nou atunci când se găsește sufocat de crizele sale ciclice de supraproducție.

Context istoric: Recurența neglijenței burgheze

De-a lungul istoriei republicii burgheze venezuelene, aceste catastrofe seismice au fost marcate de costuri umane ridicate, reflectând subordonarea absolută a locuințelor față de chiriile imobiliare și profiturile corporative.

1812 și 1900: Încă de la marile cutremure din secolul al XIX-lea, supraaglomerarea forței de muncă în structuri vulnerabile a scos în evidență indiferența totală a claselor conducătoare față de condițiile de viață ale celor defavorizați.

Cutremurul din Caracas din 1967: Cutremurul din 29 iulie 1967 (cu magnitudinea de 6,5) a creat un precedent modern. Prăbușirea clădirilor rezidențiale din zone cu densitate mare, precum Altamira și Los Palos Grandes (Caracas), a scos la iveală efectele speculației funciare urbane și ale practicilor ilegale de economisire a costurilor de materiale de construcție din partea burgheziei din sectorul respectiv. La aproape șaizeci de ani distanță, această distrugere geografică se repetă în aceleași municipalități ale capitalei și în zonele de extindere de-a lungul coastei centrale, demonstrând că, în capitalism, nu există o memorie științifică, ci doar memoria profitului.

Amploarea tragediei: sângele muncitorilor fertilizează pământul centrelor turistice și industriale

Estimările științifice și rapoartele locale preliminare confirmă prăbușirea masivă a infrastructurii rezidențiale, hoteliere și de servicii. Cele mai grave pagube sunt concentrate în Districtul Capitalei și în statul La Guaira (declarat zonă de dezastru), precum și de-a lungul coridorului de coastă din Tucacas, Morón și Puerto Cabello. Au fost raportate peste 2.500 de decese confirmate, alături de mii de răniți și o cifră îngrozitoare de peste 50.000 de persoane dispărute sub dărâmături. Se estimează că numărul victimelor va crește până la a se apropia de numărul persoanelor dispărute. Pentru capital, această creștere a numărului de morți de la mii la zeci de mii nu reprezintă un factor de descurajare: ea semnalează amploarea „spațiului eliberat” și magnitudinea viitoarei forțe de muncă excedentare care va fi dispusă să accepte cele mai mizerabile condiții de muncă în cadrul contractelor de reconstrucție întreprinse de companiile de construcții naționale și internaționale.

Din punct de vedere statistic, acest masacru uman are o orientare de clasă incontestabilă. A fost, este și va continua să fie în primul rând sângele clasei muncitoare cel care se varsă în aceste dezastre. În timp ce burghezia și birocrația de rang înalt se refugiază în proprietățile lor private sigure, construite după standarde inginerești riguroase, proletariatul urban și lucrătorii din sectorul serviciilor au fost îngropați de vii. Prăbușirea a lovit cu o ferocitate deosebită ansamblurile de locuințe sociale supraaglomerate din Caracas și La Guaira, dar și structurile hoteliere și comerciale din Tucacas și din coridorul Morón–Puerto Cabello, unde forța de muncă este înghesuită pentru a susține turismul regional și industriile portuare.

Valul de moarte și distrugere provocat de cutremur nu a lovit o „lume nouă și curajoasă” sau un „paradis”, ci mai degrabă o regiune în care clasa muncitoare este chinuită de salarii mizerabile, șomaj și acces insuficient la hrană, apă potabilă, alimentare stabilă cu energie electrică și un sistem de sănătate competent – cu alte cuvinte, o țară în care efectele de sărăcire socială ale acestei economii capitaliste seismice sunt pe deplin vizibile.

Solidaritatea falsă și afacerea reconstrucției

În urma dezastrului, va pune imediat stăpânire pe situație „frenezia reconstrucției” — un festin profitabil în cadrul căruia puterile imperialiste și facțiunile burgheziei locale se vor lupta pentru a-și asigura partea din creșterea valorii capitalului în zone strategice pentru piața burgheză a timpului liber și pentru logistica producției.

1. Piața valutară pune în evidență cinismul comercial

În timp ce populația rămânea blocată sub dărâmături, suferind, economia de piață și-a demonstrat indiferența umanitară totală. Între 24 și 30 iunie, cursul oficial al dolarului publicat de Banca Centrală a Venezuelei (BCV) a sărit de la 621,52 bolivari pe dolar la peste 633,36 bolivari pe dolar, înregistrând o creștere directă de aproape 12 bolivari în mai puțin de o săptămână. Această devalorizare de facto, în mijlocul celei mai grave situații de urgență a secolului, arată că legea valorii și speculația financiară nu cunosc nici răgaz, nici milă.

Într-un anunț coordonat, guvernul, liderii mediului de afaceri, sindicatele și oportuniștii de toate culorile și-au demonstrat natura „umanitară” declarând, pe 1 mai, că nu vor majora salariile mizerabile plătite în Venezuela. Între timp, ca exemplu de „umanitarism” corporatist, 30 de angajați ai supermarketului Catania din Puerto Cabello și-au dat demisia în masă atunci când angajatorul lor a încercat să-i oblige să lucreze, chiar dacă o clădire învecinată risca să se prăbușească peste incinta magazinului.

2. Poziționări politice în fața unui plan urbanistic predispus la dezastre

În zilele următoare, partidele ordinii burgheze vor declanșa o controversă mediatică fără rezultat cu privire la calitatea materialelor și încălcările normelor de construcție. Aceasta este o perdea de fum ideologică. Dezbaterea ascunde faptul că multe dintre aceste construcții de mare amploare nu ar fi trebuit să existe niciodată. Modul de producție capitalist determină în mod irațional densități extrem de mari ale populației în orașe precum Caracas și construirea de clădiri înalte lipsite de justificare tehnică, cu singurul scop de a maximiza renta funciară.

Această dezvoltare excesivă este deosebit de grotescă în zona turistică din La Guaira și de-a lungul coridorului de plajă care cuprinde Tucacas, Morón și Puerto Cabello. Aceste ansambluri turistice masive — complexe de porturi de agrement, hoteluri și turnuri de vacanță — afectează în mod criminal peisajul și echilibrul ecologic, fiind ridicate pe terenuri vulnerabile exclusiv în scopul spălării de bani, al speculațiilor imobiliare și al însușirii surplusului economic de către clasa conducătoare.

3. Intervenția imperialistă a SUA în calitate de administrator al contractelor

Ajutorul de urgență acordat de guvernul SUA nu este motivat de scopuri filantropice. În contextul actual de ocupație și control politic de facto în Venezuela — în urma răpirii președintelui Maduro în luna ianuarie a acestui an — administrația SUA controlează și blochează fondurile provenite din vânzarea petrolului venezuelean în străinătate.

În consecință, imperialismul american deține controlul asupra fondurilor și – sub pretextul ajutorului umanitar canalizat prin agenții transnaționale – va gestiona direct atribuirea unor contracte de milioane de dolari pentru reconstrucția drumurilor, porturilor, hotelurilor și locuințelor. Companiile de construcții americane sosesc pe coastele centrale și de vest alături de partenerii și oamenii de fațadă ai burgheziei locale (inclusiv atât opoziția tradițională, cât și grupurile de afaceri asociate cu Republica Bolivariană, indiferente față de înlocuirea lui Maduro cu Delsy Rodríguez) pentru a împărți prada reprezentată de reconstrucția infrastructurii avariate și de relansarea industriei lucrative a turismului de plajă.

Nu este deloc o coincidență sau un act de filantropie faptul că Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca de Dezvoltare a Americii Latine și a Caraibelor (CAF) au anunțat, aproape simultan și cu rapiditate, crearea unor fonduri speciale de finanțare pentru reconstrucția infrastructurii prăbușite. Capitalul financiar transnațional acționează și se năpustește cu viteza unui vultur: acolo unde reformismul și opinia publică văd o tragedie umană, tehnocrații imperialismului văd o oportunitate extraordinară de a relansa ciclurile de acumulare și de subjugare prin credit.

Aceste împrumuturi „de urgență” nu sunt subvenții; ele constituie o nouă datorie suverană care va cădea direct pe umerii clasei muncitoare venezuelene prin viitoare planuri de austeritate și reforme fiscale regresive. FMI și CAF intervin pentru a proteja profiturile marilor monopoluri din construcții, asigurându-se că statul burghez venezuelean dispune de lichiditățile necesare pentru a plăti contractele corporațiilor internaționale și ale partenerilor acestora din burghezia locală, punând în același timp în aplicare noi mecanisme de șantaj financiar.

Adevărata „dublă lovitură”: dubla exploatare a muncitorilor

Catastrofa din iunie 2026 închide cercul vicios al exploatării muncii salariale. Forța de muncă proletară va fi cea care, în condiții de extremă nesiguranță a locului de muncă și de salarii la nivelul sărăciei, va trebui să îndepărteze dărâmăturile și să reconstruiască fiecare hotel de lux, fiecare port și fiecare clădire distrusă. Cu toate acestea, odată ce reconstrucția va fi finalizată, legile pieței capitaliste și salariile lor mizerabile îi vor împiedica din nou să aibă acces la aceste facilități de vacanță și la locuințe decente.

Singurul răspuns istoric valabil al clasei muncitoare la barbaria speculativă a dezastrului este să rupă cu farsa electorală, să rupă cu conducerile sindicale trădătoare ale regimului, și să organizeze greve pentru salarii mai mari, pensii mai mari și reducerea zilei de muncă, greve din ce în ce mai răspândite, coordonate și unite, care să culmineze cu o grevă generală pe termen nelimitat pentru atingerea acestor obiective, până la încheierea lor revoluționară, odată cu preluarea puterii politice de către clasa muncitoare — organizată în sindicate autentice de clasă și condusă de Partidul Comunist internațional — pentru a distruge sistemul de exploatare a muncii salariale, care transformă moartea proletariatului în sângele vital al Capitalului.

În mod evident, toate manifestațiile masive și spontane de solidaritate — care au scăpat de sub controlul atât al guvernului, cât și al oponenților acestuia — demonstrează potențialul puternic existent în cadrul societății pentru reapariția luptei de clasă.