O operațiune fulger: în 12 zile, forțele HTS sub comanda lui Al-Sharaa, noul președinte al Siriei, au forțat SDF să renunțe la autonomia lor și să semneze un acord draconic. Fondată în 2011 și dominată numeric și politic de YPG (Unitățile de Apărare a Poporului), SDF era principala miliție kurdă și aripa înarmată a administrației autonome a fertilei regiuni Rojava. După ce luptele au început la începutul lunii ianuarie, la 18 ianuarie s-a ajuns la un armistițiu, redefinind radical echilibrul de forțe în nord-estul Siriei.

Pentru kurzi, este mai degrabă o capitulare decât un compromis, prevăzând dizolvarea de facto a SDF, integrarea lor ca indivizi în armata siriană și retrocedarea către Stat a majorității teritoriilor pe care le controlau din 2011, ocupate de armata siriană: Alep, Raqqa și Deir Ezzor, la granița cu regiunea Rojava.

Căderea Rojavei marchează sfârșitul autonomiei kurde într-o regiune bogată în petrol asupra căreia diverse facțiuni etnice încearcă să-și impună controlul. La fel ca orice dispută teritorială în cadrul regimului antiistoric al capitalului, războiul rămâne o ciocnire între facțiuni pentru controlul surselor de energie și vânzarea lor. Mai mult, regiunea, fiind cea mai fertilă din întreaga Sirie, este fundamentală pentru producția de cereale și bumbac.

Economia sa — contrar credințelor nătângilor de stânga și ale celor credincioși religiei rezistenței, care idolatrizează democrațiile populare și socialismele împrăștiate pe ici pe colo prin lume — se caracterizează prin relații capitaliste. Industriile, gestionate de Stat pe criterii comerciale și salariale, s-au dezvoltat în principal datorită veniturilor din petrol și gaze, pe care SDF însăși le-a tranzacționat cu vechiul regim Assad, căzut în urmă cu doar un an. Acestea sunt estimate la câteva sute de milioane de dolari pe an, o afacere pe care, la începutul anului 2025, capitaliștii kurzi au început să o aibă în vedere cu noul guvern de la Damasc.

Ce revoluție socialistă în Rojava! Neghiobii național-comuniști occidentali au nevoie doar să vadă câteva industrii deținute de Stat și cooperative în cadrul capitalismului pentru a vedea imediat roșu!

Lupta pentru controlul acestor pământuri nu este pentru „apărarea socialismului și a revoluției“, ci doar o dispută între capitaliști pentru controlul piețelor și al resurselor într-o fază istorică în care luptele de eliberare națională nu mai au niciun motiv să existe. Chiar și pentru kurzi, așa cum s-a demonstrat în articolele anterioare (a se vedea numărul 434, „Autolichidarea PKK sancționează luptele antiistorice de eliberare națională“), conflictele pentru recunoașterea sau apărarea Statelor naționale autonome și-au trăit traiul, într-atât încât sunt absorbite în dispute mai largi între marile imperialisme pentru împărțirea unor continente întregi și controlul piețelor.

Nu este o coincidență faptul că atât burghezia palestiniană, cât și cea kurdă s-au supus acelorași puteri capitaliste care le asupresc ca naționalități, în măsura în care asistăm la mai multe scurtcircuite: Qatarul și Turcia, care finanțează Hamas în Gaza, sunt aliate ale SUA, care manipulează Israelul. Kurzii, inamici istorici ai Turciei, s-au bazat pe protecția SUA mai degrabă decât pe mobilizarea propriilor clase inferioare, precum și pe cea a Israelului.

Mai mult, naționaliștii kurzi înșiși și-au exprimat adesea intenția de a acționa ca asupritori și au pus acest lucru în practică: liderul Partidului Uniunii Democrate (PYD) a vorbit deschis despre expulzarea arabilor din regiunile cu majoritate kurdă, iar guvernul său a deschis focul asupra manifestanților din orașul kurd Amuda și a torturat disidenți. Armenii și asirienii au denunțat deschis îndoctrinarea în cultul lui Öcalan în sistemul de învățământ al Administrației Autonome a Nordului și Estului Siriei (AANES).

În această încrengătură de interese și alianțe, unde prietenul unuia este inamicul altuia, iar aliatul de astăzi este sacrificiul de mâine, nu mai există nicio perspectivă de progres pentru muncitorii din diferitele zone, alta decât trecerea de la un asupritor la altul. Proletarii kurzi și palestinieni trebuie să-și recâștige autonomia de clasă și să se organizeze pentru a lupta independent de burghezia lor, nu pentru o eliberare națională imposibilă, ci pentru revoluția comunistă.

Eliberarea națiunilor, cu afirmările lor statale, a avut deja loc. Capitalismul promite acum doar războaie reacționare. Singura luptă reală și autentică pentru eliberarea muncitorilor palestinieni, kurzi, evrei, arabi și din întreaga lume constă în răsturnarea capitalismului, care este cauza tuturor tulburărilor la care asistăm astăzi. Această sarcină istorică poate fi realizată doar dacă muncitorii reușesc să se unească și să se organizeze sub conducerea unor sindicate de clasă autentice pentru greve economice din ce în ce mai extinse în apărarea condițiilor lor de viață, și numai prin conducerea partidului lor revoluționar autentic, pentru instaurarea lentă, sinuoasă, dar indispensabilă, a adevăratului comunism de mâine.