În acest februarie, războiul din Ucraina va depăși patru ani, cea mai lungă și intensă ciocnire între armate regulate de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial. Prin urmare, constituie un test fundamental atât pentru Statele implicate, cât și pentru proletariatul care îi este victimă. Cu toate acestea, relațiile dintre imperialismele mondiale trec printr-o perioadă atât de furtunoasă încât acest război a fost trecut în plan secund de către mass-media internațională.

Promisiunile improvizate ale președintelui SUA, proaspăt reales în urmă cu un an, de a pune capăt rapid luptelor propunând o împărțire a prăzii ucrainene între Statele Unite și Rusia, s-au lovit de opoziția multor State europene, excluse de la banchet în ciuda implicării lor în război, în timp ce Rusia nu a arătat niciun interes în a accepta un acord de compromis.

Recent, în culisele Forumului Economic Mondial de la Davos, un Zelenski reînsuflețit s-a întâlnit din nou cu Trump și cu alți mandatari americani care negociau cu Kremlinul.

Zelenski, în ciuda faptului că tocmai primise alte 90 de miliarde de dolari de la Uniunea Europeană — care este ocupată să găsească o modalitate de a păstra gheața din Groenlanda —, nu a ezitat să o critice aspru pentru indecizia sa față de Rusia și a anunțat o primă întâlnire trilaterală în Emiratele Arabe Unite între SUA, Rusia și Ucraina, care a avut loc apoi pe 23 și 24 ianuarie.

Astfel, burghezia ucraineană, aflată la ananghie, pare să se îndepărteze de îmbrățișarea UE, fiind în cele din urmă forțată să se predea în mâinile SUA. Vom vedea.

În timpul acestor lungi ani de război, proletariatul ucrainean și cel rus au plătit un preț foarte mare în vieți omenești, unele regiuni ale Ucrainei au fost reduse la moloz, dar daunele materiale sunt considerabile și în Rusia.

Această distrugere va afecta proletariatul din ambele țări pentru generațiile viitoare. Pe fundalul acestui context tragic, o clasă politică de actori neînsemnați continuă să organizeze summituri inutile, întâlniri la „nivel înalt“, numite „negocieri de pace“, un spectacol mediatic în spatele căruia fronturile imperialiste opuse continuă să alimenteze războiul. În acest moment, niciun guvern nu are un interes real în a pune capăt războiului, în ciuda inutilității sale evidente.

Rusia câștigă (deocamdată)

Rusia, cu o armată care se află în ofensivă pe întregul front de mai bine de un an, nu are niciun interes pentru pace, cu excepția cazului în care obține majoritatea a ceea ce a cerut când a invadat în februarie 2022. Pe scurt: NATO trebuie să stea departe de Ucraina; cele patru oblastii estice trebuie să fie recunoscute ca parte a Rusiei, așa cum este deja consacrat în Constituție; armata ucraineană trebuie să fie redusă la nu mai mult de 70-80.000 de soldați, și exclusiv în scopul menținerii ordinii sociale interne.

Succesele Rusiei, datorate superiorității sale crescânde în trupe, echipamente și putere de foc, i-au permis lui Putin să declare pe 27 decembrie că „dacă autoritățile de la Kiev nu doresc să rezolve problema pe cale pașnică, vom rezolva toate problemele care ne așteaptă cu o operațiune militară specială și cu mijloace militare“. Acest lucru nu ni se pare a fi o fanfaronadă. Armata rusă a cucerit deja 19-20% din teritoriul Ucrainei, inclusiv Crimeea, și continuă să lovească infrastructura energetică, zonele industriale, bazele militare și, în special, portul Odesa cu rachete balistice, rachete de croazieră și drone în fiecare noapte. Apărarea antiaeriană ucraineană se dovedește a fi din ce în ce mai ineficientă împotriva acestor atacuri. Armata ucraineană se destramă, în timp ce armata rusă devine tot mai puternică. Ea câștigă războiul și se află, prin urmare, în poziția de a dicta termenii unui posibil acord de pace sau de a-l impune de facto odată ce și-a atins obiectivele.

Masacrul proletarilor în uniformă

Cele mai fiabile estimări plasează pierderile rusești între 250.000 și 350.000, în timp ce pierderile armatei Kievului s-ar putea să fi depășit 800.000. Această evaluare contrazice propaganda occidentală, care vorbește întotdeauna despre „pierderi rusești considerabile“.

Timp de multe luni, armata rusă, care are o putere de foc mult superioară ucrainenilor în ceea ce privește artileria, dronele și forța aeriană, a reușit să lovească puternic liniile inamice.

Situația favorizează, de asemenea, Rusia în ceea ce privește recrutarea. Potrivit diverselor surse, în 2025 au existat aproximativ 300.000 de dezertori în armata ucraineană, cel puțin 850.000 de bărbați de vârsta încorporării se ascund de recrutori, iar aproximativ 650.000 rămân în străinătate pentru a evita purtarea uniformei. Pe de altă parte, armata rusă nu pare să sufere de problema dezertărilor, deoarece nu trimite recruți pe front și luptă prin înrolarea a între 360.000 și 400.000 de voluntari sub contract pe an. A planificat deja să înroleze 409.000 în 2026.

Ni se pare clar că, dacă soldații ruși ar fi trimiși la moarte în „asalturi în masă“, așa cum susține statul major ucrainean, nu ar exista atât de mulți voluntari, în ciuda plății bune.

Criza economică

Propaganda occidentală continuă să susțină că Rusia se zbate într-o criză economică gravă și o inflație ridicată, cauzate în principal de sancțiunile occidentale, care ar trebui să ducă în curând la prăbușirea politică și militară.

Și aceasta este o iluzie. Înainte ca criza economică să provoace diviziuni interne și tulburări sociale care ar forța încheierea războiului — un lucru pe care ni-l dorim, dar care, din păcate, nu se va întâmpla pe termen scurt —, armata rusă va forța Ucraina să se predea necondiționat, burghezia ucraineană își va pierde toată bogăția, iar aliații săi vor trebui să accepte acest lucru.

Fermitatea criminală a guvernului ucrainean

Cu toate acestea, guvernul ucrainean refuză în continuare să cedeze teritoriu și continuă să caute ajutor militar și financiar din partea Occidentului, în ciuda lipsei de rezerve, a dezertărilor și a înlocuirilor incomplete ale brigăzilor.

Dar atitudinea guvernului de la Kiev nu este una de mândrie națională, așa cum ar vrea să ne facă să credem propaganda belicoasă europeană, ci de servilitate față de partidul războiului cu orice preț. Zelenski nu are altă opțiune, vânzându-și propriul proletariat stăpânilor săi americani și europeni. Acest lucru a însemnat mai întâi rezistența împotriva invaziei, apoi continuarea războiului, împotriva oricărei logici militare și împotriva oricărei considerații de simplă milă față de propriul popor.

Un articol din ziarul „Le Monde diplomatique“ susține că „ar fi moralmente de neconceput pentru forțele lui Zelenski, care au trimis mii de soldați la moarte pentru a păstra Donbasul, să predea în mod voluntar pozițiile pe care încă le dețin. (...) Armata ar refuza probabil să se supună“. Pe de altă parte, o capitulare, pentru că despre asta ar fi vorba, ar fi cu siguranță întâmpinată cu entuziasm de soldații de pe front, precum și cu mare ușurare de populația civilă. Dar demobilizarea armatei ar putea declanșa o criză politică, izbucnirea unor tulburări, poate chiar un război civil.

Pe de altă parte, dacă guvernul rus ar renunța la ocuparea întregului Donbas, nu ar putea face ca sfârșitul războiului să treacă drept o victorie, iar acest lucru ar duce probabil la o criză internă.

La fel cum burghezia rusă a sacrificat proletariatul, care nu are nimic de câștigat din acest război, pentru a-și apăra interesele amenințate de burghezia din Occident, burghezia ucraineană a sacrificat proletariatul de dragul capitaliștilor ucraineni, în slujba Washingtonului și a Berlinului. Acest lucru s-ar putea întoarce împotriva lor.

Așa cum am scris clar în martie 2022, la câteva zile după izbucnirea războiului: „Clasa muncitoare din Ucraina nu ar avea nimic de pierdut dintr-o capitulare imediată a burgheziei sale în fața invaziei ruse. Simetric, muncitorii din Rusia nu au nimic de câștigat de pe urma unei victorii a Statului lor în Ucraina. Dar burghezia din Ucraina a vrut război, la fel de mult ca «protectorii» ei occidentali și burghezia rusă“.

Situația internă

Deja din 2014, cu mult înainte de izbucnirea războiului, remarcam cum criza economică provocase „o emigrație masivă în Ucraina: populația, care atinsese 52.179.210 locuitori în 1993, a scăzut constant în anii următori, ajungând la 45.593.300 în 2012. Acest lucru demonstrează gravitatea crizei și suferința pe care a trebuit să o îndure populația. Pentru proletariat și clasele de mijloc, a fost ca și cum ar fi fost în război“.

Dar în anii următori, situația s-a înrăutățit: în prezent, există peste 8 milioane de ucraineni în străinătate (aproximativ 6 milioane în UE), 1,8 milioane au fost strămutați intern de războiul din Donbas din 2014 până în 2022 și alte 5,7 milioane de invazia rusă din 2022.

Populația actuală este de sub 37 de milioane, comparativ cu 146 de milioane în Rusia, un raport de unu la patru.

Din punct de vedere financiar, Ucraina este, de asemenea, în faliment. Conform estimărilor Fondului Monetar Internațional, va avea nevoie de cel puțin 160 de miliarde de dolari până în această primăvară.

Continuarea pe termen nedeterminat a luptelor, a bombardamentelor și a distrugerii, când jocul militar este deja încheiat, pe de o parte demonstrează forța partidului războiului, susținut de oligarhiile capitaliste, de producători și de comercianții de arme. Pe de altă parte, confirmă slăbiciunea mișcării proletare internaționale și a celei ucrainene în special. În absența unor sindicate puternice și a unui partid de clasă, aceasta este incapabilă să organizeze o reacție capabilă să blocheze războiul imperialist de jos.

Inexistenta Uniune Europeană

În această situație de tensiuni globale extreme, Uniunea Europeană a demonstrat încă o dată că nu există ca organism unificat. Statele au acționat în mod autonom și în conflict unele cu altele, arătând că cauzele conflictelor din secolul trecut sunt departe de a fi dispărut.

Liderii de vârf ai UE strigă în gura mare despre amenințarea rusă, cu cavaleria cazacă gata să bea apă din Fontana di Trevi, așa cum susținea propaganda creștin-democrată în Italia în 1948, și lansează un plan uriaș de reînarmare. Dar, în realitate, Statele individuale sunt cele care se reînarmează, cu Germania în frunte.

Fiecare burghezie din Europa, mare și mică, își apără propriile interese și sfera de influență, consolidând politicile naționaliste, spiritul patriotic și, mai presus de toate, bugetul militar, în pregătirea viitoarei ciocniri pe care și-o dorește toată lumea. Președintele polonez a rezumat bine această politică dezastruoasă prin deviza „Bani astăzi sau sânge mâine“, ceea ce în realitate înseamnă „Bani astăzi și sânge mâine“.

Nici măcar președinteul ucrainean, la Davos, nu a scutit de critici Uniunea Europeană suferindă, în ciuda faptului că aceasta tocmai alocase alte 90 de miliarde de dolari ca ajutor! Acest lucru este complet insuficient, dar cu acest „împrumut“ suplimentar, liderii UE au confirmat că încă pariază pe război, „până la ultimul ucrainean“. De fapt, aceste fonduri ar fi „garantate“ de plata reparațiilor de către Rusia, o perspectivă care este în prezent extrem de improbabilă.

Pe de altă parte, Uniunea Europeană a acceptat toate dictatele impuse în ultimele luni de Statele Unite, de la cheltuielile militare la 6% din PIB până la 600 de miliarde de dolari pentru investiții în industria americană și 750 de miliarde de dolari pentru achiziționarea gazului american scump, după ce a respins gazul rusesc ieftin.

Statele europene reprezintă cel mai slab bloc capitalist și plătesc consecințele.

Dar proletariatul din Europa trebuie să fugă de sirenele politice care preamăresc unitatea Uniunii, „valorile“ sale de democrație și libertate. A permite burgheziilor continentului să se apere de presiunea dinspre Est, precum și de cea dinspre Vest, ar însemna doar nașterea unui al treilea bloc imperialist opus celor ale Statelor Unite și Chinei. Proletariatul internațional nu ar avea nimic de câștigat din aceasta. Se pregătește o ciocnire între blocurile capitaliste care nu are nimic de-a face cu interesele proletariatului. Cu propaganda apărării patriei, a libertății, a democrației, a păcii, partidul transversal și internațional al războiului va încerca să târască proletarii pe front.

NATO se prăbușește

Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO) s-a lăsat de asemenea antrenată în conflict. Așa cum scriam în articolul nostru din 2022: „Oficial, din 2014, NATO a avut o prezență constantă în organizarea și pregătirea armatei ucrainene devastate. Este clar că se depuneau eforturi pentru a extinde conflictul dintr-unul local, care implica republicile separatiste, într-un conflict deschis și general. Prezența structurilor militare occidentale a reprezentat un important avanpost atlantic pe teritoriul ucrainean, chiar dacă temporar în afara Alianței. Mai recent, sub președinția fostului actor docil Zelenski (2020-2021), a devenit chiar o zonă operațională pentru exercițiile NATO, cu operațiuni provocatoare pentru a pune presiune pe Rusia vecină“.

Pe parcursul acestor patru ani de război, Statele membre ale organizației au adoptat poziții foarte diferite, fiind suficient să ne gândim la politicile duse de Ungaria sau Turcia sau la cele opuse ale Marii Britanii sau Poloniei.

În ciuda proclamațiilor Secretarului General împotriva amenințării „existențiale“ reprezentate de Rusia și China, rezultatele sunt puține la număr, iar diferențele interne dintre aliați cu privire la nivelul de implicare, momentul și obiectivele finale relevă absența unei viziuni comune și demască eforturile de propagandă menite să facă Alianța Atlantică să pară o forță monolitică și unită.

Rolul politic al NATO în acest război este ambiguu: este de fapt o parte activă în conflict, dar continuă să se prezinte ca o entitate non-beligerantă pentru a nu sfida în mod deschis Moscova. Ipocrizia non-intervenției formale și a sprijinului militar substanțial este un semn clar că nu există o linie politică comună clară și coerentă. Statele Unite, care au reprezentat pilonul Alianței Atlantice încă de la înființare, nu fac un secret din dorința lor de a se „emancipa“ de aceasta. Liniile directoare ale noii Strategii Naționale de Apărare, publicate de Pentagon, afirmă: „Prioritatea absolută a forțelor armate este apărarea Statelor Unite. Prin urmare, Departamentul va acorda prioritate acestui obiectiv, inclusiv apărării intereselor americane în întreaga emisferă vestică“. Ele continuă: „În timp ce forțele SUA se concentrează pe apărarea patriei și a regiunii indo-pacifice, aliații și partenerii noștri își vor asuma responsabilitatea principală pentru propria lor apărare, cu un sprijin esențial, dar mai limitat din partea forțelor SUA“.

Pe marea tablă de șah a capitalismului muribund

Războiul din Ucraina, care opune NATO Rusiei, este de fapt mai degrabă un război între Statele Unite și Europa, în special Germania. Washingtonul nu își ascunde satisfacția de a fi rupt legăturile comerciale, industriale și financiare care uneau unele țări europene, cu Germania în frunte, de Rusia. A tăiat livrările de gaz și petrol și a forțat Statele europene să își majoreze drastic bugetele militare, în beneficiul giganților americani de armament. Pentagonul declară că Rusia nu este inamicul, contrazicând deschis narațiunea Secretarului General al NATO și reducând drastic ajutorul militar și economic acordat Ucrainei. În acest moment, NATO nu mai are niciun motiv să existe, deși probabil va continua să subziste, supraviețuindu-și.

Bazele militare ale NATO se dezvăluie astfel din ce în ce mai mult a fi ceea ce au fost întotdeauna: bastioane ale ocupației militare a Europei de Vest de către imperialismul american, impusă după victoria din al Doilea Război Mondial. Scopul său a fost, de asemenea, de a menține subjugat un proletariat combativ, în colaborare cu Statele Pactului de la Varșovia, care au fost responsabile de zdrobirea clasei muncitoare în Europa de Est.

Între timp, prezența uriașă a mega-capitalismului chinez se impune în mod tăcut în lume.

Cât va mai aștepta Berlinul înainte de a cere socoteală pentru sabotarea gazoductelor Nord Stream, ordonată de SUA și executată de un comando ucrainean? Oare vor pune la guvernare partidul pro-nazist Alternativa pentru Germania în acest scop?

Contradicțiile imperialismului devin din ce în ce mai evidente pe măsură ce criza se adâncește și războiul se apropie.

Noi scenarii

Aceste noi scenarii stârnesc îngrijorare în rândul corpului diplomatic internațional burghez.

Regimul capitalist, în faza sa de imperialism decadent, se îndreaptă direct spre război. Un al treilea război mondial catastrofal poate fi prevenit doar prin ascensiunea reacției proletare internaționale.

Pentru a realiza acest lucru, este nevoie de organizații sindicale vaste, sub influența unui partid comunist internațional puternic. Acestea vor acționa pentru a se asigura că proletariatul din fiecare țară, chiar dacă este „atacat“, nu se alătură războiului și nu apără „granițele sacre“. Pentru că dușmanul este propria burghezie națională, fie că se ascunde sub stindarde fasciste sau robe democratice. Va fraterniza cu soldații proletari „invadatori“, care sunt și ei trimiși la măcel, și se va pregăti pentru singurul război favorabil proletariatului, cel eliberator, prin revoluția comunistă, de acest regim politic infam!

Aceasta este sarcina imensă, dar entuziasmantă, care le stă în față tovarășilor noștri în lunile și anii următori.